skip to Main Content
0744.135.444 Redactia@filedelumina.ro

Omul care planta copaci

 

Astăzi va prezentăm o  minunată animație, bazată pe scurta poveste scrisă de Jean Giono.

Clipul scoate în evidență puterea individului și a inspirat plantarea de copaci pe tot globul.

 

 

Omul care planta copaci – un exemplu pentru fiecare dintre noi

Pentru ca o fiinţă umană să-ti dezvăluie calităţile cu adevărat excepţionale, trebuie să ai norocul să o poţi observa în activitate, de-a lungul anilor. Dacă această activitate e golita de orice egoism, dacă ideea care o călăuzeşte este de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată şi că, mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greşi, în faţa unui caracter de neuitat.

Acum vreo patruzeci de ani făceam o drumeţie lungă, pe nişte coame de munte absolut necunoscute de turişti, în acea străveche regiune a Alpilor, care ajunge până la Provenţa. Regiunea e delimitată la sud-est şi la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron şi Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare  până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin şi de pereţii abrupţi ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provenţa de Sus, sudul departamentului Drome şi o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în care am pornit în lunga drumeţie în aceste ţinuturi pustii, am întâlnit doar stepe golaşe şi  monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creştea pe acolo decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ţinut, în toată lungimea sa şi, după trei zile de mers, mă aflam într-o pustietate totală.

Mi-am ridicat cortul în apropierea unor ruine de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun şi trebuia să găsesc undeva. Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deşi în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puţ. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-şase case fără acoperişuri, măcinate de vânt şi de ploi, capela cu clopotniţa prăbuşită, toate erau orânduite aşa cum sunt casele şi capelele în satele locuite, dar toată viaţa din ele dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit şi situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu o brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereţii goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, încă nu găsisem apă şi nimic nu-mi dădea vreo speranţă că voi găsi. Peste tot, aceeaşi uscăciune, aceleaşi ierburi lemnoase.

La un moment dat, mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui şi, puţin mai târziu, m-a condus la stâna situată într-o vale a podişului. Îşi scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puţin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simţeai sigur pe sine şi plin de încredere în această siguranţă.

Era un personaj insolit, în acest ţinut dezolant. Nu locuia într-o cabană, ci într-o casă din piatră şi se vedea foarte bine cum, prin munca sa, a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperişul era solid şi etanş. Vântul care lovea ţiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă. Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, puşca curăţată şi unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuţi, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală, încât locurile reparate erau aproape invizibile. A împărţit supa cu mine şi, cum i-am oferit apoi şi eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniştit ca şi el, era binevoitor, fără slugărnicie.

Se înţelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Şi, pe deasupra, cunoşteam perfect specificul rarelor sate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munţilor în desişurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Nişte locuri unde se trăieşte jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele, în acest climat de o duritate excesivă, atât iarna cât şi vara, ajung, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiţia iraţională depăşeşte măsura, în dorinţa permanentă de a evada din acest loc. Bărbaţii îşi duc cărbunele la oraş cu camioanele şi apoi se întorc acasă. Calităţile cele mai solide se clatină sub acest permanent duş scoţian. Femeile îşi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenţei: atât vânzarea cărbunelui, cât şi banca din biserică, virtuţile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, lupta generală a viciilor şi virtuţilor, fără nici un răgaz. În plus, vântul, şi el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri şi numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigaşă.

Ciobanul care nu fuma a mers să caute un săculeţ şi a răsturnat pe masă o mulţime de ghinde. Începu să le examineze una după alta, cu multă atenţie, separându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr, văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversaţia noastră. Când a adunat în grămada celor bune, un număr destul de mare de ghinde, le-a aşezat câte zece într-un pacheţel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în faţă o sută de ghinde perfecte, s-a oprit şi ne-am dus la culcare.

Compania acestui om te liniştea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural – sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat şi voiam să ştiu mai mult. Îşi scoase turma şi o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculeţul în care pusese ghindele alese şi numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare şi lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbându-mă şi am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Păşunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Şi-a lăsat turma în paza câinelui şi a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproşeze indiscreţia, dar n-a fost nimic: era în drumul său şi mă invita să-l însoţesc, dacă nu aveam altceva mai bun de făcut.

Mergea la două sute de metri mai departe pe coamă. Ajuns la locul unde dorea să meargă, îşi împlântă vergeaua de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Îşi planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Ştia el al cui era? Nu ştia. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el. El nu ţinea să-i cunoască pe proprietari. Îşi plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde.

După masa de prânz, a început iar să scoată sămânţa. I-am pus, cred, întrebări insistente, la care mi-a răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieşiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni şi imposibil de prevăzut în intenţiile providenţei. Rămâneau zece mii de stejari care vor creşte în acest loc, în care nu fusese nimic inainte.

Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci şi cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Îşi împlinise viaţa acolo. Dar işi pierduse unicul fiu, apoi soţia. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile şi câinele său. Se gândise că ţinutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri. Ducând eu însumi pe atunci o viaţă solitară, în ciuda vârstei mele tinere, ştiam să mă apropii cu delicateţe de suflete solitare. Am comis, totuşi, o greşeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcţie de mine însumi şi de o anumită căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani aceşti zece mii de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viaţă, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulţi alţii, aşa încât aceşti zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare.

Studia deja, de altfel, reproducerea fagilor şi avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toată frumuseţea. Se gândea şi la mesteceni, pentru locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la câţiva metri de la suprafaţa solului. Ne-am despărţit a doua zi.

În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecţie de timbre, şi o uitasem.

Ieşit din război, m-am trezit în posesia unei minuscule prime de demobilizare, plin de dorinţa de a respira puţin aer curat. Fără nici un gând – în afară de această dorinţă – am apucat-o din nou pe drumul acelor ţinuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totuşi, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceaţă gri care acoperea înălţimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupă, într-adevăr, un spaţiu vast“.

Văzusem murind prea mulţi oameni, timp de cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu uşurinţă moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales că, la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca fiind niste bătrâni cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere. Îşi schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i ameninţau plantaţiile de copaci.Căci, spuse el (şi eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani şi erau mai mari decât mine şi decât el. Rămăsesem de-a dreptul fără grai şi, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuţi, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime.

Când mi-am amintit că totul ieşise din mâinile şi sufletul acestui om – fără mijloace tehnice – am înţeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu, în alte domenii decât distrugerea. Îşi urmărise ideea – şi fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroşi şi depăşiseră vârsta când erau la discreţia rozătoarelor; cât despre planurile providenţei, ca să distrugă opera creată, ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni.

Îmi arătă nişte admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate văgăunile, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafaţa solului. Erau fragezi ca nişte adolescenţi şi foarte hotărâţi. Creaţia dădea, de altfel, impresia că se operează în lanţ. Nu-şi făcea griji cu asta, îşi continua cu îndârjire sarcina foarte simplă. Dar, coborând prin sat, am văzut curgând apa în pâraiele care, de când se ştie, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi.

Unele dintre aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră şi găsiseră cârlige de undiţă, în locuri unde, în secolul XX, trebuia să recurgi la cisterne pentru a avea puţină apă. Vântul împrăştiase şi el unele seminţe. Odată cu apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiştile, grădinile, florile şi un anumit mod de viaţă. Transformarea se opera atât de încet, încât devenea ceva firesc, fără a provoca uimire. Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în urmărirea iepurilor sălbatici sau a mistreţilor, constataseră mulţimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingeau de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi creat probleme. Era de neconceput. Cine şi-ar fi putut imagina, prin sate şi în administraţie, o asemenea încăpăţânare în generozitatea cea mai minunată?

Începând din 1920, n-a trecut niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată cedând sau îndoindu-se. Şi totuşi, Dumnezeu ştie dacă Dumnezeu însuşi ne împinge la aceasta. N-am făcut socoteala tristeţilor sale. Putem să ne imaginăm, totuşi, că pentru o asemenea reuşită a trebuit să învingă adversităţile; că, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea. Plantase, timp de un an, mai mult de zece mii de arţari. Au murit toţi. Anul următor a abandonat arţarii, ca să reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii.

Ca să avem o idee cât mai exactă despre acest caracter excepţional, nu trebuie să uităm că el s-a manifestat într-o singurătate absolută – atât de absolută încât, spre sfârşitul vieţii, pierduse obişnuinţa de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul…

În 1933, a primit vizita unui silvicultor înmărmurit. Acest funcţionar i-a ordonat să nu facă foc afară, de teamă să nu pună în pericol creşterea acestei păduri naturale. Era pentru prima dată, îi spuse acest om naiv, că o pădure creştea singură. În acea vreme, el mergea să planteze fagi la doisprezece kilometri de casă. Pentru a evita traseul dus-întors – avea atunci şaptezeci şi cinci de ani – se gândea să construiască o cabană de piatră, chiar pe locul plantaţiilor sale. Ceea ce a şi făcut, în anul următor.

În 1935, o adevărată delegaţie administrativă a venit să examineze pădurea naturală: un înalt funcţionar silvic, un deputat şi tehnicieni. Se pronunţară multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva şi, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util: acela de a pune pădurea sub protecţia satului şi de a interzice tăierea lemnului pentru cărbune. Căci era imposibil să nu fii subjugat de frumuseţea acestor copaci tineri, în plină putere. Ea îşi exercită vraja chiar şi asupra deputatului.

Aveam un prieten printre şefii forestieri, care făcea parte din delegaţie. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare, am pornit în căutarea lui Elzeard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecţia. Acest şef forestier nu era degeaba prietenul meu. Cunoştea valoarea lucrurilor. A ştiut să păstreze secretul. I-am oferit ciobanului câteva ouă, aduse în dar. Am împărţit masa frugală în trei şi am petrecut câteva ore contemplând, în tăcere, peisajul. Partea dinspre care veneam era acoperită cu copaci înalţi de şase-opt metri. Îmi aminteam aspectul ţinutului, în 1913: pustiu …

Munca liniştită şi ritmică, frugalitatea meselor şi, mai ales, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu. Mă întrebam câte hectare va mai acoperi încă de copaci.

Înainte de a pleca, prietenul meu dădu doar o singură sugestie, legată de anumite esenţe care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, îmi spuse apoi, “că acest om ştie mai mult decât mine“. După o oră de mers – ideea prinzând contur – adăugă: “Ştie mai mult decât oricine despre asta. A găsit un mjloc strălucit de a fi fericit“. Datorită acestui şef forestier, atât pădurea, cât şi fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei pădurari au fost numiţi de el pentru această munca de ocrotire şi i-a speriat în aşa hal, încât rămaseră insensibili la toate cănile cu vin pe care tăietorii de copaci li le-ar fi putut oferi.

Pădurea nu a fost în pericol grav decât în războiul din 1939. Automobilele funcţionând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodată. Au început să facă tăieri în rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de reţelele rutiere, încât intreprinderea se dovedi foarte nerentabilă din punct de vedere financiar si fu abandonată. Ciobanul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-şi liniştit munca, ignorând războiul din 1939, cum ignorase şi războiul din 1914.

L-am văzut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oară în iunie 1945. Avea atunci optzeci şi şapte de ani. Luasem din nou drumul pustietăţilor, dar acum, în ciuda deteriorării în care războiul adusese ţinutul, exista un autobuz care făcea legătura între Valea Durance şi munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid, faptul că nu mai recunoşteam locurile primelor mele drumeţii. Mi se părea că drumul mă conducea prin locuri noi.

Am avut nevoie de un nume de sat pentru a trage concluzia că mă aflam, într-adevăr, în această regiune odinioară părăsită şi în ruine. Autobuzul m-a lasat in Vergons.

În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau creaturi salbatice, care se detestatu unii pe altii, erau cam în starea fizică şi morală a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Condiţia lor era fără speranţă. Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte moartea: situaţie care nu predispunea deloc la virtute.

Acum totul era schimbat. Chiar şi aerul. În locul vijeliilor uscate şi brutale se care mă întâmpinau odinioară, sufla o briză uşoară, încărcată de miresme. Un foşnet asemeni apei venea din munţi: era acela al vântului din pădure. În fine, un lucru şi mai uimitor, am auzit adevăratul sunet al apei, curgând în bazin. Am văzut că făcuseră o fântână, că aveau apă din belşug şi, ceea ce m-a impresionat mai mult, plantaseră lângă ea un tei, care putea să aibă vreo patru ani, caci era deja gros, simbol incontestabil al unei renaşteri.

Pe de altă parte, Vergnons păstra urmele unei munci pentru întreprinderea căreia este necesară speranţa. Speranţa revenise, aşadar. Se măturaseră ruinele, se demolaseră bucăţile de ziduri deteriorate şi se clădiseră din nou, cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci şi opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creşteau amestecate, dar aliniate, legume şi flori, varza şi trandafirii, prazul şi gura-leului, ţelina şi anemonele. Era de-acum, un loc în care doreai să locuieşti. Începând de acolo, am parcurs drumul pe jos.

Războiul, din care abia ieşeam, nu permisese o viaţă foarte înfloritoare, dar Lazăr ieşise din mormânt. Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz şi secară verde; în fundul văilor înverzeau câteva păşuni. N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă, pentru ca tot ţinutul să strălucească de sănătate şi îmbelşugare. Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913, se ridică acum gospodării curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieţi fericite şi confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile şi zăpezile pe care le reţin pădurile, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în boschetele de arţari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă.

Satele au fost reconstruite, încet-încet. O populaţie venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinereţe şi mişcare, spirit de aventură. Întâlneşti pe drum femei şi bărbaţi bine hrăniţi, băieţi şi fete care ştiu să râdă şi care au prins gust pentru serbările de la ţară. Dacă socotim fosta populaţie, de nerecunoscut de când trăieşte în linişte, şi pe noii veniţi, atunci înseamnă că mai mult de zece mii de persoane îi datorează fericirea lui Elzeard Bouffier.

Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice şi morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu, acest ţinut al Canaanului, mi se pare că, la urma urmei, condiţia umană este admirabilă. Dar când socotesc câtă constanţă în măreţie sufletească şi îndârjire în generozitate au fost necesare, pentru a obţine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân ţăran fără cultură, care a ştiut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit în pace în1947, la azilul din Banon.

Autor: Jean Giono

Comentarii (16)
  1. Acest film trebuie vazut de cat mai multi oameni. Ii rog pe cei care il vizioneaza sa trimita link-ul cat mai multor persoane, pentru ca naste in om sentimente necesare acestui pamant in aceste momente. Multumesc ca l-ati postat. E mai mult decat minunat, e necesar.

     
    1. Intr-adevar este minunat si trebuie sa fie vizionat de cat mai multa lume.
      Sa aveti o seara minunata!

       
  2. Daca fiecare dintre noi am planta macar un copac… in locul celui ce l-am folosit pentru ciornele aruncate sau care s-au transformat in opere de arta, lumea ar fi un loc mai bun. Foarte frumoasa aceasta poveste. Zilele trecute am citit articolul despre sfintii de pe muntele Rarau. Acesti OAMENI ne mai tin in viata, pentru acesti OAMENI pamantul nu este distrus. Cand vor disparea acesti oameni vom disparea si noi.
    Sa avem puterea sa observam de fiecare data minunile de langa noi si de a ne opri din drum pentru a vedea ce putem face si noi pentru minunatul pamant ce ne hraneste. Si sa zambim, ca nimic nu e mai frumos decat un zambet si nimic nu aduce mai multa liniste.
    Sa aveti o saptamana frumoasa. Si nu uitati: toamna, puietii de copaci au 75% sanse sa se prinda, iar primavata 50% (asa mi s-a spus). Si in gradina de al bloc ar merita sa ai un copacel. :)

     
  3. Eu am avut sansa de a fi crescuta de bunici care respectau natura si oamenii, care credeau ca a cultiva gradina si de a vindeca oameni vindecandu-le sufletele este un DAR ca dovada a respectului pentru Dumnezeu Tatal si Mama.Au invatat oamenii sa isi cultive calitatile si sa se cunoasca pe sine traind intelept odata cu anotimpurile. Datorita lor, chiar daca fzic nu mai sunt ,eu si multi oameni de-a lungul timpului le datoram viata si ne-am pastrat sufletul deschis si frumos in pofida greutatilor.Bunicii spuneau ca cine invata si cultiva o gradina stie sa isi cultive si viata – nu conteaza dimensiunea gradinii ci faptul ca o creezi in orice spatiu – deci si sufletul tau devine o gradina ingrijita de tine. Tu esti gradina ta, in viata ta. Gradina te invata cum sa traiesti si cum sa renasti,cum sa infloresti si cum sa inmultesti intepciunea pe care o traiesti zilnic. Cu drag.

     
    1. Natura este mama si viata noastra. Din pacate, multi au uitat in mijlocul betoanelor din marile orase.
      Sa aveti o seara plina de bucurii!

       
  4. Impresionanta POVESTEA ADEVARATA a unui OM FRUMOS (cum zice Dan Puric) care a DECIS SA-SI TRAIASCA, SOLITUDINEA (cum zice Osho) ” molcom cu oile si cainele sau ” CREIND VIATA ( copacii ). Va multumesc . (Din pacate , nu reusesc sa vizualizez filmul . S-a mai intamplat si in alte dati. Lipseste un anumit program .Daca ma poate INDRUMA CINEVA , II MULTUMESC ANTICIPAT ). Pace si bucurie

     
  5. Plantatorul de pomi

    Pe culmi pustii, pe văi golașe
    Prin vânt și praf am fost odată.
    Nu sunt nici sate, nici orașe,
    Părea o lume blestemată!

    Un sat de case părăsite,
    Fântâni secate, trist miraj!
    Cărări de ani nefolosite
    Îți taie bruma de curaj.

    Doar într-o vale mai ferită,
    Un om, cu suta lui de oi,
    Umplea natura pustiită
    Cândva, demult, de cei ca noi.

    Și-n lumea lui fără cuvinte,
    Zi după zi, tot semăna,
    Pe văi, pe povârniș de munte,
    Pădurea visu-i lumina.

    Scobea cu greu cuibar la ghindă,
    Cu un toiag din fier ce-avea,
    Pădurea, poate, n-o s-o prindă…
    Nu-i bai! Și zilnic semăna.

    Trecut-au ani și-n munții unde
    Pustiu și praf doar întâlneai
    Mlădițe înverzeau plăpânde
    Și parcă-n alte lumi erai!

    După alți ani l-am regăsit,
    Planta tot ghindă, cu toiagul.
    Privea în urmă, fericit:
    Pădurea lui, mai mare dragul!

    Și-n umbra ei au apărut
    Izvoare ce-au mai fost odată,
    Cătune, sate-au renăscut.
    În cel pustiu e viața-i toată!

    N-au înțeles cum apăruse
    Pădure-n locul cel pustiu,
    N-aveau să creadă ce făcuse!
    Simțea că-i greu, că-i cam târziu…

    Încet, cu sufletul senin,
    S-a așezat pentru hodină.
    Iar îngerii în juru-i vin
    Și pleacă singur… în lumină!

     
  6. Multumesc Viorel,un articol de mare valoare care ar trebui sa sensibilizeze pe cei mai criminali care au taiat si au distrus padurile si au dezechilibrat cursul vietii create de DUMNEZEU

     
  7. Am avut ocazia ,prin 2005, sa fac o calatorie prin meleagurile in care am desfasurat niste activitati in anii 1970-1080.Am fost dezamagit total de imaginile incredibile
    intalnite. Pe unde erau falnice paduri de o rara frumusete, acum erau niste”lanuri” de buturugi, noroaie….o imagine dezolanta . Am intrebat , curios, pe insotitorii mei ( localnici…) de ce arata asa zona nu demult impadurita ?! Rusinati , au recunoscut ca au primit pamanturile si padurile dupa reimproprietarirea de dupa 90, iar dorinta de a face bani, cat mai multi si cat mai repede ( de parca le era frica ca o sa li se ia padurile innapoi) au taiat intr-o „veselie” si au vandut chiar padurea pe parcele…Iata unde s-a ajuns prin aplicarea unei legi prost constituita, fara masuri de siguranta , de protectie pentru plamanii tarii! Pe urma au aparut alunecarile de teren, inundatiile si…aceti efemeri proprietari se plang ca tot statul nu-I ajuta sa scape de necazuri. Lipsa mare de constiinta , de respect pentru Opera Lui Dumnezeu ! Ar trebui acum sa se scoata o alta lege care a-I oblige la re-impadurirea a tot ce a fost distrus si facuti de rusine in toata tara, iar aceasta poveste sa fie cat mai mult popularizata. Chiar si minunata poezie a lui Viorel ! Cred draga Razvane ca n-ar strica o legatura cu un post TV national care sa trateze mai pe larg acest flagel al Romaniei de azi!

     

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/angel.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1zambet-mare.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1hohot de ras.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/dracusor.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/ganduri.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1Astept.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1Bataile inimii.gif 
more...
 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back To Top