Medicii îi spuseseră că fiul lui era mort
Medicii îi spuseseră că fiul lui era mort. Creierul nu mai funcţiona, inima era menţinută doar de aparate. Organele fuseseră deja repartizate. Venise clipa despărţirii. Dar George Pickering-tatăl i-a privit pe ei, apoi pe fiul său din salonul alb al clinicii texane. A înţeles atunci că aşa ceva nu se poate. Simţea, ştia: fiul lui va supravieţui.
În ziua aceea, George a luat un pistol. Şi a intrat în salon.
În ianuarie 2015, în Texas, s-a petrecut o tragedie. George Pickering-fiul, în vârstă de 27 de ani, inginer cu minte ascuţită şi umor fin, suferise un atac epileptic violent. Atacul fusese atât de puternic încât îi provocase un accident vascular cerebral masiv. A fost transportat de urgenţă la spitalul din Tomball.
Medicii au formulat repede verdictul: creierul era mort. Testele neurologice, investigaţiile RMN şi absenţa oricărei reacţii la stimuli externi o confirmau. George cel tânăr nu mai era printre cei vii. Aparatele îi menţineau trupul — îl ajutau să respire şi să păstreze un ritm cardiac stabil — însă în interior domnea o tăcere deplină.
Familiei i s-a explicat limpede: nu mai e nimic de aşteptat. Trebuie să se pregătească pentru deconectarea aparatelor de susţinere a vieţii. Organele lui George fuseseră deja oferite pentru transplant. Totul urma protocolul.
Dar tatăl, George Pickering-senior, în vârstă de 59 de ani, nu credea.
Stătea la căpătâiul fiului, ţinându-i mâna strâns, incapabil să accepte că băiatul se dusese. Îi vorbea, îl ruga: „Dacă mă auzi, strânge-mi mâna.” Şi deodată a simţit o tresărire. O dată. Apoi încă una. Pentru George-senior era o dovadă, însă medicii susţineau că nu e decât un spasm muscular.
Aşa a început o poveste în care raţiunea, intuiţia, dragostea şi disperarea s-au ciocnit de litera legii.
E important de înţeles: nimeni nu încerca să-l „ucidă” pe George. Medicii acţionau potrivit procedurilor. Aveau teste, concluzii şi recomandări. Nu făceau decât să îşi îndeplinească îndatoririle.
Însă sistemul are un neajuns fundamental: nu poate simţi şi nu ştie să aştepte. Nu cunoaşte faptul că uneori viaţa depinde nu de indicaţiile aparatelor, ci de puterea credinţei în om.
Tatăl protesta. Spunea că fiul său este declarat prea devreme pierdut. Că întotdeauna se refăcuse, chiar şi după crize cumplite. Nu simţea că acela era sfârşitul. Dar nu era auzit sau poate nu voiau să-l audă. Medicii invocau legea: familia nu poate anula decizia de întrerupere a susţinerii vitale dacă consiliul medical o consideră justificată.
Pare greu de crezut, însă în Texas există o lege ce conferă spitalelor dreptul de a opri tratamentul chiar şi împotriva voinţei familiei — Texas Advance Directives Act. Spitalul devine instanţa supremă.
Atunci, George-senior a făcut un gest neaşteptat.
Continuarea aici: https://www.facebook.com/share/p/1HVPtFQrvs/
