Cănile cu vin

Undeva, într-un sat sărac din îndepărtata Japonie, trăiau mai mulţi oameni în vîrstă, iar viaţa lor se împărţea între munca la cîmp şi discuţiile pe care le purtau cînd vremea era prea rece pentru a munci.

Aşa că zece bătrîni singuri din sat s-au decis să sărbătorească împreună seara Anului Nou, cu o cană de vin cald în mînă, ca să se bucure de poveşti şi de vorbe de duh.

Dar cum niciunul dintre ei nu avea suficient vin pentru a le da tuturor de băut, ei au vorbit şi au fost toţi de acord să aducă fiecare cîte un ulcior de vin, iar apoi să pună vinul laolaltă într-un vas mare, ca să-l încălzească şi să-l bea toată seara împreună.

Zis şi făcut. S-au despărţit şi, mergînd fiecare spre casa lui, pentru a aduce vinul, fiecare bătrîn s-a gîndit:

“Vinul meu este mult prea bun ca să-l amestec cu vinul lor! Nimeni nu va şti dacă eu nu voi turna în castronul comun vinul meu atît de bun. Nu se va observa nimic şi oricum vinul celorlalţi va fi destul de bun. Va fi bine aşa. Voi duce în schimb o cană de apă.“

Şi s-au reîntîlnit bătrînii, în ajunul Anului Nou. Fiecare a adus cu el cîte un ulcior, au turnat conţinutul ulcioarelor, cu mare ceremonie, într-un vas mare, pus pe foc, pentru a-l încălzi. S-au pregătit pentru poveşti şi s-au strîns în jurul vasului, privindu-se pe furiş.

Cînd conţinutul vasului s-a încălzit, s-au aşezat pentru a-şi depăna poveştile, fiecare cu cîte o cană cu apă fierbinte în mînă.

Text: autor necunoscut