Jaful de la bancă

Era o zi frumoasă de vară în care nu se anunța nimic spectaculos sau interesant, o zi ca atâtea altele în micuța și liniștita urbe de la poalele muntelui. Oamenii își vedeau alene de treburile lor fără a avea graba sau încrâncenarea celor din metropola vecină. Aici, totul era calm și liniștit și chiar dacă existau necazuri și supărări ca peste tot în lume, aici oamenii le trăiau în alt ritm. Fiecare se cunoștea cu fiecare și comunitatea era ferită într-o oarecare măsură de asaltul nebuniei din restul țării.
Desigur veștile circulau repede și se știa de nenumărate atentate, de răpiri, jafuri și teroare. Lumea întreagă luase foc, dar aici, exista acel sentiment de sigurață conform căruia așa ceva se întâmplă doar altora și niciodată mie și mai ales, niciodată nu se va întâmpla aici.
Și totuși, în acea zi idilică de vară, în care păsărelele ciripeau și lumea era mai zâmbitoare și parcă mai deschisă decât de obicei, trei dube negre cu geamuri fumurii au apărut în orășel. Rareori veneau străini pe acolo, ei nefiind pe niciun drum principal și practic, drumurile duceau doar către metropola vecină, iar în partea cealaltă se pierdeau în munte, transformându-se treptat în câteva cărări ce nu puteau fi străbătute decât pe jos.
Din dubele acelea au coborât zece indivizi, mascați, cu armele în mâini care au început să împuște în stânga și în dreapta. Cu toții au fugit înspăimântați încercând să se pună la adăpost. Grupul de șoc, cu haine închise la culoare și cu un întreg arsenal asupra lor n-a pierdut timpul ci a intrat în singura bancă din oraș. Din păcate, toți oamenii din bancă au fost făcuți ostatici în timp ce bandiții încercau să spargă seiful.
Cheile erau la directorul băncii, iar acesta nu era la sediu în momentul atacului așa că lăcătușul hoților se străduia să-i străpungă sistemul de securitate. În acel moment, doar doi oameni scăpaseră din mâinile tâlharilor. Era vorba de cei doi oameni de servici, care văzând ce se întâmplă s-au ascuns într-un dulap mai mare printre haine. Prin găurelele ușilor au fost martorii violențelor comise. Vedeau cum tâlharii lovesc și rănesc ostaticii fără niciun motiv, doar ca o distracție a unor oameni bolnavi ce calcă în picioare alte ființe umane. Frica și groaza celor doi oameni de serviciu a ajuns la cote maxime în momentul în care poliția alertată de locuitori a sosit și a înconjurat banca, somându-i pe atacatori să se predea.
– Care vrei să mori? întreba un bandit uitându-se la ostaticii înspăimântați care erau strânși în mijlocul încăperii.
– Ce vrei să faci? întrebă altul dintre ei.
– Dau un mesaj poliției să vadă că vorbim serios.
Gina, caserița durdulie și atât de simpatică încât toată lumea o îndrăgea a fost prima lor victimă. Apoi, nebunia a continuat într-un ritm dement și cei doi oameni de servici, îngroziți tremurau de frică, dar se străduiau să nu scoată vreun zgomot ca să nu fie descoperiți. Ore în șir calvarul tuturor a continuat, și odată cu trecerea orelor, bandiții deveneau mai violenți și mai irascibili. Toată furia și-o vărsau pe oamenii nevinovați care ajunseseră din întâmplare ostaticii lor. Iar oamenii de servici se țineau de mâini, căutând să se îmbărbăteze însă amândoi tremurau atât de tare încât prin mâinile lor se transmitea doar frica, o frică viscerală, fără posibilitatea de a fi oprită în vreun fel.
Spre ghinionul lor, unul dintre tâlhari a început să caute peste tot și când a deschis dulapul, i-a găsit pe amândoi înghețați de spaimă.
– Oooo, lume nouă! Exclamă el voios. Ia uite ce avem noi aici, spuse el înghiontindu-i și lovindu-i când pe unul când pe altul.
– Suntem doar oameni de serviciu, șopti unul dintre ei.
În scurt timp ajunseră printre ceilalți ostatici, dar, în mod curios, dacă unul dintre ei tremura și mai tare, celălalt se liniștise, și era calm și zâmbitor.
Primul, terifiat îl întrebă:
– Cum poți să stai așa fără să-ți fie frică?
– Mi-a fost frică să nu fiu prins, dar am fost. Nu mai am de ce să-mi fie frică. Acum a venit vremea speranței.

de Razvan