Moartea maestrului

 
E primavară, soarele prinde putere cu fiecare clipă, cu fiecare ceas, cu fiecare zi. Se culcă în fiecare seară pentru ca dimineața să fie mai puternic, iar căldura lui să dezveleasca munții, pădurile, câmpia, să spargă lanțurile gheții care țineau captive râurile și lacurile. Gâzele se trezesc din adormire, ghioceii îi spun zăpezii că e timpul să plece. Doar eu sunt trist în toată această bucurie.
Îmi văd maestrul, acest învățător și prieten drag cum se topește pe picioare.
Câteodată cred că mintea îmi joacă feste, îmi spun că de fapt acest om nici nu există, nu e real ci este doar o plăsmuire a imaginației mele.  Totuși azi îl simt diferit, mai apropiat ca niciodată. Puterile lui legendare s-au topit precum neaua. Ufff… de ce a trebuit ca acea mamă să ne găsească? De ce soarta e atât de crudă? Copilul ei bolnav ce acea boală cumplită nu putea fi oare vindecat și altfel?
Când l-am auzit pe bătrânul meu maestru că o să ia asupra lui boala copilului și acesta va fi sănătos, am crezut că glumește. Așa ceva nu se poate. Mintea mea refuza această posibilitate, dar, iată că maestrul a avut ca de fiecare dată dreptate. Încă de atunci știa că trupul lui bătrân nu va putea învinge boala, știa că se sacrifică. Mama aceea și copilul ei nu au știut, și nu vor afla niciodată prețul pe care el l-a plătit pentru sănătatea copilului.
Acum e întins în pat, răsuflă greu.
– Mâine n-o să mai fiu aici, îmi spune el privindu-mă în ochi.
– Nu pleca maestre, nu mă abandona, ce mă fac eu fără tine?
– Sunt pe patul de moarte și tu mă faci să râd cu întrebările tale prostești.
– Nu mă pot abține, iertare maestre.
– Ești un om bun, ai fost un elev ascultător. E momentul să-ți predau ultima lecție. Vreau să reflectezi la cuvintele mele mult timp după ce eu nu voi mai fi.
Eu plâng la capul patului. Lacrimile îmi curg șiroaie și ascult, fără să-l întrerup, așa cum am făcut-o de atâtea ori.
– În mintea ta este o sămânță, un miez, o esență. În jurul acestui miez nu numai că se învârt toate și acesta este chiar materialul primordial din care este creeată mintea. Această sămânță nu este născută și nici nu are cum să moară. Nu îmbătrânește, și nu se alterează în niciun fel odată cu trecerea timpului, nu este de o anumită culoare sau formă, dar, totodată, nu este nici vidul care cere să fie umplut. Această esență nu cunoaște nici plăcerea nici suferința.
Astăzi, ești lângă mine ca elev, dar și ca prieten, și în final, ca martor al trecerii mele. Nu este cazul să suferi, nu ai de ce. De fapt, mă uit la tine și mă pufnește râsul, pentru că tu pari în aceste clipe mai bolnav decât mine, iar eu mai am doar câteva ceasuri de trăit. Eu râd, tu plângi. Oare cine suferă cu adevărat și pentru ce? Aceste întrebări au răspuns. Caută prin meditație, prin concentrare și vei afla tot ceea ce interesează. Totuși, acestea sunt niște întrebări mici, neimportante. Ceea ce vreau să te întrebi cu adevărat este: „Care este esența minții, din ce este alcătuit cu adevărat miezul ei?” Dacă te concentrezi la asta, nu ai nevoie de mai mult. Poftele îți vor dispărea, pacea minții te va cuprinde, vei vedea sfârșitul infinit și când te vei topi ca un fulg de zăpadă care se dizolvă în aerul pur al dimineții, vei înțelege totul.

Autor: Răzvan