Isaac Lidsky: Ce fel de realitate iti creezi pentru tine?

 

Realitatea nu este ceva ce este perceput in mod pasiv, ea este ceva ce este creat in mod dinamic de mintea noastra. Isaac Lidsky a invatat aceasta lectie profunda cand, in mod neasteptat ceva s-a intamplat care i-a dat peste cap toate valorile de pana atunci. Prin aceasta introspectiva, el ne provoaca sa lasam la o parte toate scuzele sa ne infruntam temerile si sa acceptam responsabilitatea de a ne creea propria noastra realitate.

Când Dorothy era mică, era fascinată de carasul ei auriu. Tatăl ei i-a explicat că peștele înoată mișcându-și cu repeziciune coada pentru a se propulsa în apă. Fără ezitare, micuța Dorothy a răspuns: „Da, tati, și peștii înoată înapoi prin mișcarea rapidă a capului”.
Pentru ea era un adevăr ca oricare altul. Peștii înoată înapoi dând rapid din cap. Ea a crezut.
Viețile noastre sunt pline de pești care înoată înapoi. Facem presupuneri și salturi greșite ale logicii. Avem prejudecăți. Știm că noi avem dreptate, iar ceilalți nu. Ne e frică de ce e mai rău. Luptăm să obținem perfecțiunea irealizabilă. Ne spunem ce putem face și ce nu. În mintea noastră, peștii înoată înapoi dând din cap cu frenezie și nici măcar nu-i observăm.
Vă voi spune 5 lucruri despre mine. Unul nu este adevărat. 1. Am absolvit Harvard la vârsta de 19 ani cu o diplomă în matematică. 2. Conduc o companie de construcții în Orlando. 3. Am jucat într-un serial TV. 4. Mi-am pierdut vederea din cauza unei boli genetice rare de ochi. 5. Am fost referent juridic pentru 2 judecători de la Curtea Supremă SUA. Care lucru este fals? Sunt toate adevărate. Da, toate.
Acum, toată lumea se gândește la serialul TV.
Știu asta din experiență. Serialul era „Salvat de clopoțel: clasa nouă” pe NBC. Și l-am jucat pe Weasel Wyzell, personajul tocilar din serial, o mare provocare pentru mine ca băiat la 13 ani.
Ați avut probleme cu numărul 4, faptul că nu văd? De ce? Facem presupuneri despre dizabilități. Ca nevăzător, zilnic mă confrunt cu presupunerile incorecte ale altora despre abilitățile mele. Astăzi nu am să vorbesc despre faptul că nu văd. Voi vorbi despre viziunea mea. Orbirea m-a făcut să-mi trăiesc viața cu ochii larg deschiși. M-a făcut să văd acei pești care înoată înapoi. creați de mintea noastră. Orbirea mea i-a scos în evidență.
Cum se simte să vezi? Este imediat și pasiv. Deschizi ochii și vezi lumea. Să vezi este să crezi. Vederea e adevărul. Nu-i așa? Așa am crezut și eu.
Apoi de la vârsta de 12 până la 25 de ani, retina mea s-a deteriorat progresiv. Vederea mea devenea din ce în ce mai bizară, o sală a oglinzilor și a iluziilor. Vânzătoarea pe care mă bucuram să o văd în magazin, era doar un manechin. Încercând să mă spăl pe mâini, mi-am dat seama că atingeam un pisoar și nu o chiuvetă, când am pipăit adevărata formă. Un prieten mi-a descris fotografia din mână. Abia atunci am „văzut” imaginea descrisă. Obiectele apăreau, se metamorfozau și dispăreau în realitatea mea. Era dificil și obositor să văd. Adunam imagini fragmentate și tranzitorii, analizam indiciile, căutând logica în caleidoscopul meu deteriorat, până nu am mai văzut nimic.
Am învățat că ceea ce vedem, nu este adevărul universal. Nu este o realitate obiectivă.
Ce vedem e o realitate unică, personală, virtuală, construită cu măiestrie de creierul nostru. Să vă explic apelând la neuroștiință de amator.
Cortexul vizual ocupă 30% din creier, comparativ cu 8% pentru pipăit și 2 sau 3 % pentru auz. În fiecare secundă, ochii transmit cortexului două miliarde de informații. Restul corpului transmite doar un miliard. Vederea reprezintă doar 1/3 ca volum, necesitând 2/3 din resursele de procesare. Nu mai e o surpriză că iluzia vederii este necesară. Nu e o greșeală, vederea este o iluzie. Și aici devine interesant. Pentru a crea experiența vederii,
creierul apelează la concepția voastră despre lume, amintiri, opinii, emoții. Astea și multe altele sunt legate în creier de vedere. Sunt legături ce funcționează în ambele sensuri în subconștient. De exemplu: vederea are impact asupra a ceea ce simți, și ce simți poate schimba ceea ce vezi. Studiile demonstrează asta. Dacă ești rugat să estimezi viteza cu care merge un om într-un video, răspunsul diferă dacă ne raportăm la ghepard sau la țestoasă. Dealul pare abrupt dacă ești obosit și ținta ta pare mai îndepărtată dacă duci un rucsac greu. Am ajuns la o contradicție. Vederea e o creație complexă a minții tale, dar o experimentezi în mod pasiv ca o reprezentație directă a lumii din jurul tău. Creezi realitatea și o crezi. Și eu am crezut-o până s-a destrămat. Deteriorarea vederii a spulberat iluzia. Vederea e doar un mod de a da formă realității.
Ne creăm realitățile în alte moduri. Să luăm de exemplu frica. Frica distorsionează realitatea. Când ți-e frică, orice e mai bun ca necunoscutul Frica umple vidul cu orice preț, înlocuind anxietatea cu ceea ce știi, oferind ce e mai rău în loc de ambiguități, substituind presupunerile cu rațiunea. Psihlogii au un termen pentru asta: prăpăstioși Nu-i așa?
Frica înlocuiește necunoscutul cu ceva îngrozitor.
Frica se auto-construiește. Când ai cea mai mare nevoie să te privești critic din exterior, frica se ascunde adânc în mintea ta, îngustând și distorsionând vederea, slăbindu-ți capacitatea de a gândi critic cu un flux de emoții perturbatoare. Când trebuie să treci la acțiune, frica te face să nu acționezi și să privești pasiv cum se îndeplinesc profețiile. Când mi-a fost pus diagnosticul, am știut că orbirea îmi va ruina viața.
Orbirea era o condamnare la moarte a independenței mele. Era sfârșitul realizărilor mele. Orbirea însemna o viață fără nimic remarcabil meschină și tristă, cel mai probabil solitară. Știam. Era rodul fricii mele, dar îl credeam. Era o minciună, dar era realitatea mea. Ca și peștii care înotau îndărăt din mintea lui Dorothy. Dacă nu aș fi confruntat realitatea fricii mele, aș fi trăit-o. Sunt sigur de asta. Cum trăiești cu ochii larg deschiși? E o disciplină pe care o înveți.
Se poate învăța și practica. Am să rezum. Să fii responsabil pentru fiecare moment, gând, fiecare detaliu. Să vezi mai departe de fricile tale. Să eviți presupunerile. Întărește-ți puterea interioară. Redu la tăcere criticul din tine. Fără prejudecăți despre noroc și succes. Acceptă atuurile și slăbiciunile, înțelege diferența. Deschide-ți sufletul pentru binecuvântările tale. Fricile tale, criticile, eroii tăi, răufăcătorii.
Astea sunt scuze, raționalizări, scurtături, justificări, renunțare. Ficțiune precepută ca realitate. Alege să vezi prin ele. Alege să renunți la ele. Tu îți creezi realitatea. Cu acea putere vine responsabilitatea totală. Am ales să ies din tunelul fricii în teritoriu necunoscut. Am ales să construiesc acolo o viață binecuvântată.
Departe de singurătate, îmi împart viața cu Dorothy, frumoasa mea soție, cu tripleții noștri, le spunem Tripskys, și ultima sosită în familie, micuța Clementine. De ce ți-e frică ție? Ce minciuni îți spui?
Cum înfrumusețezi adevărul și-ți scrii propria ficțiune? Ce realitate creezi pentru tine? În carieră, viața personală, în relații, în inimă și-n suflet, peștii care înoată îndărăt îți fac rău. Te fac să pierzi oportunități și potențial, sunt sursa nesiguranței, a neîncrederii, acolo unde cauți împliniri și legături. Te somez să-i elimini. Helen Keller spunea că mai rău decât să fii orb, e să vezi, dar să n-ai viziune.
Pentru mine orbirea a fost binecuvântare, pentru că orbirea mi-a dat viziunea. Sper că și voi vedeți ce văd eu. Mulțumesc. (Aplauze)
Isaac, înainte să pleci, încă o întrebare.
În auditoriu sunt antreprenori, inovatori
Ești CEO-ul unei companii din Florida, și mulți se întreabă probabil cum e să fii un CEO nevăzător? Ce provocări întâmpini și cum le depășești? Cea mai mare provocare a devenit binecuvântare. Nu primesc vizual niciun feedback.
BG: Ce se aude? IL: Da.
De exemplu, în ședințele echipei mele, nu văd expresii sau gesturi. Am învățat să cer feedback verbal. Forțez oamenii să-mi spună ce cred. Și în acest sens, e o binecuvântare pentru mine și compania mea, deoarece așa comunicăm mai profund, evităm ambiguități, și cel mai important, echipa mea știe că ceea ce gândesc chiar contează. Mulțumesc că ai venit. Mulțumesc, Bruno.