In avion

Cu sufletul la gura ajung la poarta de imbarcare. Deja mi se strigase de doua ori numele, pana cand am reusit sa ajung. Astazi parca mi s-au pus toate impotriva. M-am trezit tarziu, masina nu a pornit, un taxi mi-a fost imposibil de gasit, noroc cu un vecin milos care a facut un adevarat raliu cu mine pana la aeroport. In sfarsit am ajuns.
– Poftiti la locul dumneavoastra, o aud pe insotitoarea de zbor.
Ma asez la locul meu si observ ca langa mine este un preot imbracat in hainele de servici.
– Sarutmana parinte, spun eu cu deferenta.
– Fii binecuvantat, fiule.
Nu sunt o persoana care sa intre prea des in biserica asa ca acel „fiule” ma cam zgarie pe urechi, mai ales ca preotul e mai tanar decat mine cu aproape zece ani. Oricum, nu dau importanta unui lucru atat de minor si ma asez cat mai confortabil.
Nici nu apuca avionul sa ia inaltime si il vad pe cel de langa mine cum isi da brusc scaunul pe spate la maxim. Se pare ca cel din spatele lui nu se astepta la acest lucru, asa ca a avut loc un mic accident involuntar cand pasagerul a incercat sa schimbe posturile de la ecranul din fata lui cu dintii.
L-am vazut plin de nervi cum dorea sa spuna ceva nu tocmai sfant celui din fata lui, insa, cand si-a dat seama ca e un preot s-a abtinut sa o faca. S-a asezat inapoi la locul lui si si-a dat si el scaunul pe spate ca sa aiba un pic de loc. Oricum, compania aeriana are grija sa ne transporte ca pe sardele.
Nu trece mult timp si suntem invitati sa servim micul dejun. Scaunele revin la pozitia initiala si noi primim caserolele cu mica gustare. Cand dau sa ma apuc sa mananc preotul imi face semn ca nu se cade. Raman cu dumicatul in gura, mestecat pe jumatate, iar el ma apuca de mana si incepe sa spuna o rugaciune prin care multumeste Domnului pentru bucatele alese.
Ma uit la el si nu indraznesc sa-mi continui procesul de rumegare pana cand nu-i vad privirea aprobatoare.
Atunci ma reped infometat si dau iama in „bucatele alese” pe care cu siguranta le-a ales altcineva, ele fiind prea tari, prea vechi si prea rancede pentru gustul meu, dar asta nu are importanta acum.
In doar cateva minute izbandesc si reusesc sa rapun si ultimul dumicat. Acum… ma uit lung la popa sa vad ce face, ca eu, crestin prin nastere si credinta, nu am terminat vreun seminar teologic si nici nu-i stiu obiceiurile.
– Fiule, Dumnezeu ne-a oferit si aceasta masa, sa-i multumim.
– Da parinte, zic eu lasand capul in jos in semn de cucernicie.
Odata crucile fiind facute si momentul de piosenie terminat, cu burtile pline devenim mai joviali. Preotul incepe sa ma descoasa de cate ori ma duc la biserica, daca nu ma duc de ce nu ma duc si asa mai departe incercand sa ma aduca pe calea cea dreapta a credintei. Sentimentul meu de oaie ratacita se accentueaza minut cu minut asa ca imi cer iertare pentru tot si incerc elegant sa inchei discutia.
Dintr-o data avionul pare a se poticni si motoarele isi schimba tonalitatea hârâind ingrijorator. Trec cateva minute de panica in care nimeni nu stie ce se intampla. In final, se aude in difuzoare vocea pilotului.
– De acum inainte numai Dumnezeu ne poate salva…
Socat, ma intorc spre preotul de langa mine care era alb la fata:
– Ce vrea sa zica pilotul?
– Ca nu mai este nicio speranta!

Text: de Razvan