Când mi s-a născut Durerea

 

Atunci când mi s-a născut Durerea, am hrănit-o cu grijă, şi am vegheat asupra sa cu tandreţe.

Iar Durerea mea a crescut, asemeni a tot ce trăieşte, puternică, frumoasă şi plină de minunate delicii.

Ne iubeam unul pe celălalt, Durerea mea şi cu mine, şi iubeam lumea din preajma noastră; căci Durerea avea o inima bună, şi inima mea era bună împreună cu Durerea mea.

Şi atunci când cântam amândoi, Durerea mea şi cu mine, vecinii noştri stăteau la ferestre şi ne ascultau; căci cântecele noastre erau profunde precum marea şi melodiile noastre erau pline de ciudate amintiri.

Iar atunci când ne plimbam împreună, Durerea mea şi cu mine, oamenii ne priveau cu ochi buni şi şopteau despre noi cuvinte de o mare dulceaţă. Şi existau unii care se uitau la noi cu invidie, căci Durerea mea era ceva nobil, iar eu eram mândru cu ea.

Durerea mea a murit însă, asemeni a tot ce trăieşte, şi am rămas singur în cugetare şi chibzuire.

Iar acum, când vorbesc, cuvintele mele se prăbuşesc greoi peste ale mele urechi.

Şi atunci când cânt, vecinii nu mai vin să-mi asculte melodiile.

Iar când umblu pe străzi, nimeni nu se mai uită la mine.

Doar în somn aud voci, spunând cu milă, „Vezi, aici stă omul a cărui Durere a murit.”

de Kahlil Gibran