Am 99 de probleme

„Am tremur paralitic cerebral și tremur tot timpul” – anunță Maysoon Zayid la începutul prezentării sale amuzante. „Sunt ca Shakira, față în față cu Muhammad Ali”. Cu grație și determinare vedem o femeie care depășește zilnic toate obstacolele ajungând acolo unde alții nici nu visează. Dacă o asemenea persoană ne arată că poate lupta cu toate prejudecățile, dacă poate depăși toate adversitățile cu zâmbetul pe buze atunci oricine poate.

Numele meu e Maysoon Zayid, și nu sunt beată, dar medicul care a asistat la nașterea mea era. A tăiat-o pe mama de șase ori în șase direcții diferite, sufocându-mă pe biata de mine în tot acest timp. În consecință, am tremur paralitic cerebral, ceea ce înseamnă că tremur tot timpul. Priviți. E epuizant. Sunt ca Shakira, Shakira față în față cu Muhammad Ali.

Nu e genetic. Nu e un defect de naștere. Nu se transmite. Nimeni nu a blestemat uterul mamei mele, și nu am luat-o pentru că părinții mei sunt veri primari, ceea ce chiar sunt. Se întâmplă doar în cazul accidentelor, cum mi s-a întâmplat mie în ziua în care m-am născut.

Trebuie să vă avertizez acum: nu sunt un exemplu, și nu vreau să vă pară rău pentru mine, deoarece într-un anumit moment din viața noastră, ați visat să aveți un handicap. Veniți cu mine într-o călătorie. E ajunul Crăciunului, sunteți la mall, conduceți în cerc căutând un loc de parcare, și ce vedeți? Șaisprezece locuri libere pentru cei cu handicap. Și vă spuneți „Doamne, de ce nu pot să am și eu un mic handicap?” Mai trebuie să vă spun că am 99 deprobleme, iar tremurul paralitic e doar una dintre ele. Dacă ar fi o Olimpiadă a oprimării, aș câștiga medalia de aur. Sunt din Palestina, islamistă, sunt femeie, cu handicap, și locuiesc in New Jersey. Dacă nu vă simțiți mai bine cu voi înșivă, poate că ar trebui.

Orașul meu natal e New Jersey, Cliffside Park. Întotdeauna mi-a plăcut faptul că suferința mea și cartierul meu au aceleași inițiale. Îmi place și faptul că dacă aș vrea să merg pe jos de la casa mea până în New York City, aș putea.

O mulțime de oameni cu P.C. nu merg, dar părinții mei nu credeau în „nu pot”. Mantra tatălui meu era: „Poți să o faci, da, poți să poți”. Așadar, dacă cele trei surori mai mari ale mele ștergeau podeaua, și eu făceam la fel. Dacă surorile mele mergeau la școala de stat, părinții mei dădeau în judecata sistemul de învățământ și se asigurau că și eu mergeam, și dacă nu luam toate note maxime, toate aveam întâlnire cu papucul mamei. Tata m-a învățat să merg când aveam 5 ani punându-mi călcâiele pe picioarele lui și mergând. O altă tactică pe care o folosea era să fluture o bancnotă de un dolar în fața mea să mă facă să-l urmăresc. Stripteuza din mine era foarte puternică, și … Mda. Nu, până în prima zi de grădiniță, mergeam ca o campioană lovită cu pumnul de prea multe ori.

3:37 Când eram mică, erau doar șase arabi în orașul meu, și toți erau în familia mea. Acum sunt 20 de arabi în oraș și toți sunt în familia mea. Nu cred că a observat cineva că nu suntem italieni. Asta a fost înainte de 9/11 și înainte ca politicienii să considere în regulă să folosească „Îi urăsc pe islamici” ca slogan în campania lor. Oamenii cu care am crescut nu aveau nicio problemă cu credința mea. Totuși, păreau foarte îngrijorați că o să mor de foame în timpul Ramadanului. Le explicam că am suficientă grăsime să trăiesc fără mâncare timp de trei luni, așa că postitul de la răsărit la apus era floare la ureche.

Am dansat step pe Broadway. Mda, pe Broadway. O nebunie. Părinții mei nu și-au permis terapia fizică, așa că m-au trimis la școala de dans. Am învățat să dansez pe tocuri, ceea ce înseamnă că pot umbla pe tocuri. Sunt din Jersey, și suntem foarte peocupați să fim chic, așa că, dacă prietenele mele purtau tocuri, la fel făceam și eu.

Și când prietenii mei plecau și își petreceau vacanța de vară pe Jersey Shore, eu nu mergeam. Mi-am petrecut verile într-o zonă de război, pentru că părinților mei le era teamă că dacă nu ne întoarcem în Palestina în fiecare vară, vom ajunge ca Madonna. Vacanțele de vară însemnau adesea că tata încerca să mă vindece, așa că beam lapte de căprioară, aveam cești fierbinți pe spate, eram scufundată în Marea Moartă, și îmi amintesc cum apa îmi ardea ochii și mă gândeam: „Funcționează! Funcționează!”

Dar un remediu miraculos pe care l-am găsit a fost yoga. Trebuie să vă spun, e foarte plictisitor, dar înainte să practic yoga, eram actriță de comedie stand-up care nu putea să stea în picioare. Iar acum pot să stau în cap. Părinții mei au întărit această noțiune cum că pot să fac orice, că niciun vis nu e imposibil, iar visul meu era să joc în telenovela „General Hospital”. Am mers la colegiu în timpul discriminării pozitive și am obținut o bursă la ASU, Arizona State University, pentru că îndeplineam toate cerințele. Eram ca lemurul de companie al departamentului de teatru. Toți mă iubeau. Am făcut temele tuturor studenților mai-puțin-inteligenți, am luat A la toate materiile mele, A la toate lecțiile lor. Oridecâteori făceam o scenă din „Menajeria de sticlă”, profesorii mei lăcrimau. Dar nu am fost distribuită niciodată. În cele din urmă, în ultimul meu an, ASU au decis să facă un spectacol numit „Dansează încet în Jackson.” E o piesă despreo fată cu P.C. Eu eram fata cu P.C. Așa că am început să strig de pe acoperișul caselor, „În sfârșit o să am un rol! Am tremur paralitic cerebral! Liberă în sfârșit! Liberă în sfârșit! Mulțumesc atotputernicului, sunt liberă în sfârșit!” Nu am obținut rolul. Sherry Brown l-a obținut. Am alergat la șefa departamentului de teatru plângând isteric, de parcă cineva mi-a împușcat pisica, să o întreb de ce, și mi-a spus că nu credea că pot să fac cascadoriile. Am spus: „Scuzați-mă, dacă eu nu pot face cascadoriile, nici personajul nu poate să le facă.” Acesta era un rol pentru care m-am născut și l-au dat unei actrițe fără tremur paralitic. Colegiul imita viața. Hollywood are o istorie sordidă de a distribui actori apți fizic să interpreteze personaje cu dizabilități.

După absolvire, m-am întors acasă, iar prima mea slujbă ca actor a fost ca figurant într-o telenovelă. Visul meu devenea realitate. Și știam că voi fi promovată de la „cel care ia masa” la „nebunaticul prieten” cât ai clipi. În schimb, am rămas o piesă de mobilier glorioasă pe care o puteai recunoaște doar din spate, și mi-a fost clar că directorii de distribuție nu angajau actori „pufoși”, etnici, cu dizabilități. Angajau doar oameni perfecți. Dar existau excepții de la regulă. Am crescut uitându-mă la Whoopi Goldberg, Roseanne Barr, Ellen. Toate aceste femei aveau ceva în comun: erau actrițe de comedie. Așa că am devenit comediant.

Prima mea sarcină a fost să duc cu mașina actori de comedie faimoși din New York City la spectacole în New Jersey, și n-o să uit niciodată fața primului comic pe care l-am dus, când și-a dat seama că mergea cu viteză pe New Jersey Turnpike cu o tipă cu P.C. ce conducea mașina. Am avut spectacole în cluburi din toată America, și am interpretat și în arabă în Orientul Mijlociu, necenzurată și neacoperită. Unii spun că sunt prima actriță de comedie stand-up din lumea arabă. Nu-mi place să pretind că sunt prima, dar știu că n-au auzit niciodată acel zvon enervant că femeile nu sunt amuzante, și că ne consideră isterice. În 2003, fratele meu de la altă mamă și alt tată, Dean Obeidallah și cu mine am inițiat Festivalul de comedie arabo-american din New York, acum la a zecea ediție. Scopul nostru era să schimbăm imaginea negativă din media despre arabo-americani, în timp ce le reaminteam directorilor de distribuție că sud-asiaticii și arabii nu sunt același lucru. Era mult, mult mai ușor să integrezi arabii decât să lupți cu provocarea de a înfrânge stigmatizarea celor cu dizabilități.

Marele meu succes a venit în 2010. Am fost invitată la show-ul de știri prin cablu „Numărătoare inversă cu Keith Olbermann”. Am intrat de parcă mergeam la balul de absolvire, și m-au pus într-un studio și m-au așezat pe un scaun cu rotițe ce se invârtea. M-am uitat la directorul de scenă și am spus, „Scuzați-mă, puteți să-mi dați alt scaun?” S-a uitat la mine și a spus „Cinci, patru, trei, doi …” Și am intrat live, da? A trebuit să mă țin strâns de masa prezentatorului ca să nu dispar de pe ecran pe rotițe în timpul fragmentului, și când s-a terminat interviul, eram lividă. Avusesem marea șansă și am dat-o în bară, și știam că nu o să mă mai invite. Însă nu numai că Mr. Olbermann m-a invitat din nou, ci m-a și numit colaborator cu normă întreagă, și mi-a lipit cu bandă scaunul de podea.

O chestie amuzantă pe care am învățat-o când eram în emisie cu Keith Olbermann a fost că oamenii de pe Internet sunt niște lepădături. Se spune despre copii că sunt cruzi, dar nu s-a râs niciodată de mine ca adult sau copil. Dintr-o dată, dizabilitatea mea pe web a devenit tință de batjocură. Mă uitam la clipuri online și vedeam comentarii de genul „Alo, de ce se tot bâțâie?” „Hei, e retardată?” Și preferata mea: „Biata teroristă cu gură à la Gumby. Ce boală are? Ar trebui să ne rugăm pentru ea.” Un comentator chiar a sugerat să-mi adaug handicapul pe lista meritelor: scenarist, comediant, tremur paralitic.

Handicapul e la fel de vizibil ca rasa. Dacă o persoană în scaun cu rotile nu poate dansa ca Beyoncé, atunci nici Beyoncé nu poate juca rolul celui din scaunul cu rotile. Cei cu handicap sunt – Da, aplauze. Haideți. Oamenii cu handicap sunt cea mai mare minoritate din lume, și suntem cei mai prost reprezentați din industria specatcolului.

Medicii au spus că nu voi putea merge, dar sunt aici, în fața voastră. Dar dacă aș fi crescut cu media socială, nu cred că aș fi fost. Sper ca împreună să putem crea mai multe imagini pozitive a dizabilităților în media și în viața de zi cu zi. Poate că, dacă ar fi mai multe imagini pozitive, ar fi mai puțină ură pe Internet. Sau poate nu. Poate încă e nevoie de un sat întreg să-i crească pe copiii noștri frumos.

Călătoria mea încovoiată m-a dus în locuri spectaculoase. Am ajuns să merg pe covorul roșu flancată de diva telenovelelor Susan Lucci și emblematica Lorraine Arbus. Am ajuns să joc într-un film cu Adam Sandler și să lucrez cu idolul meu, uimitorul Dave Matthews. Am făcut înconjurul lumii ca vedetă în Arabs Gone Wild. Am fost delegat reprezentând marele stat New Jersey la DNC în 2008. Și am fondat Maysoon’s Kids, o organizație caritabilă care speră să dea copiilor palestinieni refugiați chiar și puțin din șansa pe care părinții mei mi-au dat-o. Dar momentul mai presus de toate a fost când am primit — înainte de acest moment – momentul care le eclipsează pe toate celelalte a fost când am ajuns să interpretez pentru omul care zboară ca un fluture și înțeapă ca o albină, are Parkinson și tremură ca mine, Muhammad Ali. (Aplauze)

A fost singura dată când tatăl meu m-a făzut interpretând live, și dedic această prezentare amintirii lui.

Numele meu este Maysoon Zayid, și dacă eu pot să pot, și tu poți să poți.