Căutările regelui

E dimineață și oasele mă dor. Trupul pe care, altădată, nici nu-l simțeam, e astăzi greu și obosit. Odată cu vârsta, am început să simt ca mă doare o mână, apoi și un picior. Durerile nu sunt mari, dar incet-încet se adună, precum sacii de nisip, pe care-i pui într-o barcă. Pe zi ce trece mai aduci un sac de griji și de nevoi, de oboseli profunde.

Sac după sac, barca se umple atât de tare, încât, la final, se scufundă. Asta este povestea omului norocos, care prinde vremurile senectuții. Ceilalți sunt zdrobiți de uraganul vieții și se îneacă, chiar dacă au băricile aproape goale.

Gândurile mă lovesc acum, în ajunul celor 85 de ani de când am apărut pe lume. Sunt rege și mă uit în jur, cu multă dragoste și cu tristețe.

Sunt mândru că și acum am rămas în inima supușilor mei, ca un rege drept, un rege care-i iubește. Martor îmi este Cel de Sus că am greșit adesea. Uneori am reușit să repar, dar alteori, când mi-am dat seama, era prea târziu. E greu să fii rege. Nevoile trupului le ai tot timpul satisfăcute. Nu suferi de cald sau frig, de foame sau de grijile mărunte. Dar… și un rege iubește ca orice muritor și are un suflet ce poate fi ușor de rănit.

Da, este greu să știi că o simplă vorbă a ta distruge destine, clădește cariere, aduce pacea, bucuria – sau, dimpotrivă, războiul și nenorocirea. Când am înțeles natura puterii și când am înțeles cât bine sau cât rău pot face, m-am înspăimântat. Apoi, la pricinile și judecățile unde dădeam verdicte… ufff, cât de greu era.

Dar… să revin, pentru că-mi dau seama că mintea îmi macină mii de amintiri. Acum m-am împăcat cu mine. Am înțeles că nu pot fi perfect, oricât m-aș strădui. Am înțeles că greșelile fac parte din destinul nostru și că, dacă pedepsesc un nevinovat, înseamnă că zilele lui s-au scurs și asta este voia Celui de Sus. Mă străduiesc mereu să fiu corect, atâta pot, atâta fac. Restul, ține de o forță mult mai mare, ține de ceva divin.

La cele 85 de primăveri ale mele, îmi dau seama că povara de rege în curând va înceta și viața mea se va sfârși. Regatul e mai puternic ca oricând și are nevoie de un rege. Asta este ultima mea datorie, să găsesc un suflet puternic, bun și priceput, care să-mi ia locul, după ce eu nu voi mai fi. Nu am urmași și nici rude. Toți au murit. Următorul rege nu va mai fi din neamul meu, eu sunt ultimul.

Aceasta este ultima mea luptă. Voi izbândi!

– Florineee!!!

– Poruncă, măria ta!, se aude vocea iubitului meu servitor.

– Astăzi, îmi aduci straie ponosite și te îmbraci și tu modest. Mergem prin oraș, să nu ne recunoască nimeni.

– Am înțeles, măria ta. Crezi că este înțelept? La vârsta măriei-tale…

– Așa am hotărât!

Florin se înclină și pleacă. Peste doar două cesuri ne plimbam agale prin oraș. Ne așezăm lângă un cerșetor. L-am văzut cu câtă dragoste își lustruia singura avere, o pălărie micuță neagră, pe care o întorcea și o punea pe jos, ca lumea să aibă unde să pună banii de pomană.

Cerșetorul s-a uitat lung la noi și ne-a cerut un bănuț. Ne-a povestit ce viață grea duce. Într-adevăr, viața îl lovise crunt. Totuși, când i-am spus că nu putem să-i dăm niciun ban, întrucât nici noi nu avem, el ne-a oferit din puținul lui, ca să avem bani pentru prânz.

Am fost impresionat de acest spirit generos, de inima lui caldă. M-am decis! El va fi următorul rege. El are deja o inimă de rege.

Ne-am întors la palat, am trimis oamenii după el și a doua zi l-am îmbrăcat frumos și l-am așezat în locul meu, pe tron. O zi întreagă a judecat pricini, a vorbit cu servitorii și cu sfetnicii din palat. Eu îl priveam din locul meu secret. La început mi se părea că totul merge bine. Apoi am observat că mâinile lui căutau pălăria veche, unealta lui de cerșit. Îi lipsea cerșetoria. Apoi l-am urmărit cu și mai mare atenție și am constatat că devenea din ce în ce mai nervos. Nu se bucura, nu se simțea bine.

Am ieșit din locul meu și i-am oprit scurta domnie.

Mi-a spus că-i lipsește aerul de afară, că se sufocă și multe alte lucruri asemănătoare. I-am dat bani, haine și mâncare și l-am gonit din palat. Oricât de bun, blând și generos ar fi, va rămâne un cerșetor, toată viața lui.

Apoi am privit construcțiile și am adus pe tron pe cel mai muncitor și bun zidar. L-am văzut că mereu se ducea la zidurile palatului. Le mângâia, le admira structura impozantă și căuta eventualele defecte. Nu era fericit pe tron. Căuta orice prilej pentru a fi aproape de ceea ce iubea, de ziduri și construcții. E toată viața va fi un zidar. L-am trimis și pe el înapoi, la echipa lui de zidari.

Timp de două luni am adus pe tron câteva zeci de oameni, pe cei mai buni și mai merituoți din regat. Oricâte calități aveau, niciunul nu se simțea bine pe tron. Fiecare dintre ei căuta să se întoarcă, cât mai repede, acasă. Toți, chiar și după ce erau pe tron, rămâneau în sufletul lor tot brutar, măcelar, potcovar, ca și înainte. Niciunul nu avea viziune, niciunul nu putea să se schimbe. Nu mai aveam nicio idee. Nu știam ce să fac. Am cerut prin rugăciunea mea, un ajutor, un semn de la Cel de Sus. Am cerut ajutorul pentru poporul meu, nu pentru mine. Am cerut un rege pentru acești oameni minunați.

– Tataie! Tataie!, se aude un glas subțire, din spatele meu.

Mă întorc și constat cu mare surpriză că aici, în sala tronului, un copil stă în locul meu, pe tron. Sala Sfatului, cea care este mereu plină de oamenii ce vin la judecată. Năzdrăvanul a reușit să se strecoare cumva printre gărzile mele și a ajuns până aici.

Sunt cu acevărat surprins de îndrăzneala copilului. Sacrilegiul lui se plătește cu moartea. Soldații năvălesc în sală și îl prind pe copil. Apar și părinții năzdrăvanului. Când aud ce a făcut, încep să plângă cu lacrimi amare. Îmi cad la picioare și încep să mă roage să am milă.

Mie mi se rupe sufletul. Înțeleg cu inima durerea părinților. Totuși, și legea trebuie respectată. Fără lege nu poate fi decât haos. Fără lege nu mai există rege și nu mai există regat. Totul se risipește. Mii de oameni vor pleca acolo unde se simt în siguranță. Acolo unde legea este lege și oricine o încalcă, plătește prețul.

Mă uit la părinții disperați.

– La judecată!

Îi văd cum se prăbușesc. La judecată nu au nicio șansă legea este lege. Nu există excepții și verdictul nu poate fi decât unul singur. Soldații îi gonesc din Sala Tronului și îi trimit înapoi în Sala Sfatului. Copilul este dus și el în aceeași sală, dar stă în banca acuzaților.

Mă duc la mânăstirea castelului. Următoarele două ore le petrec în meditație și rugăciune.

Apoi mă duc la judecată.

– Ce ai de spus copile?

– Copilul tace rușinat. Când i se citesc acuzațiile, plânge.

– A încălcat legea, este atât de evident! Va trebui să moară!, așa grăi omulețul mic și îndesat, ce se ocupa cu acuzarea.

Eu îl întreb pe acest mic om care încearcă să-mi forțeze mâna și să-l pedepsesc pe acest copil, cu moartea.

– Cu ce a greșit copilul?

– S-a așezat pe tron!

– Am înțeles.

Mă ridic, semn că am luat o hotărâre. Toata sala este deja în picioare. Emoția și nerăbdarea se citește pe chipurile tuturor. E ca o coardă întinsă.

– Am decis ca acestcopil să nu fie pedepsit.

– Nu se poate, măria-ta! Dacă tocmai măria-ta încalcă legea…

– Nu încalc nimic! Am hotărât că acest copil este viitorul rege! Acum s-a așezat pe tronul lui!

Semnul primit de la Cel de Sus a fost foarte clar. Copilul va fi rege. Este minunat!

Acum îmi dau seama că acest copil nu va fi niciodata zugrav, zidar, sau fierar. El va fi rege.

Așa și noi, trebuie să lăsăm deoparte obiceiurile și tot ceea ce ne împiedică să ne găsim măreția. Să ne regăsim puritatea și inocența copilului din noi. Doar așa vom putea să ne așezăm pe tronul din sufletul nostru.

Autor: Răzvan

De același autor: Trepte spre cer