Inteligența inimii

Inteligenta capului nu e deloc inteligență; ea este calitatea de a fi bine informat.

Adevărata inteligență este inteligența inimii, singura inteligență care există.

Capul este doar un acumulator. El e veșnic vechi, niciodată nou, niciodată original. Este bun la anumite scopuri; ca fișier, e foarte bun. Și în viață e nevoie de asta-multe lucruri trebuie ținute minte. Capul, mintea, e un biocomputer. Acumulează într-una cunoștințe în el și ori de câte ori ai nevoie de ele le scoți. Capul e bun pentru matematică, pentru socoteli, pentru viața de zi cu zi.

Dar dacă tu crezi că asta e toată viața ta, ai să rămai prost. N-ai să cunoști niciodată frumusețea simțirii, n-ai să cunoști niciodată binecuvântările inimii. Nu vei cunoaște niciodată harul care coboară numai în inimă, dumnezeirea care intră numai în inimă. Nu vei cunoaște niciodată rugăciunea, nu vei cunoaște niciodată poezia, nu vei cunoaște niciodată iubirea.

Inteligența inimii aduce poezie în viața ta, îți învață pașii să danseze, îți face viața o bucurie, o sărbătoare, un râs continuu. Îți dă simțul umorului. Te face capabil de iubire. Asta e adevărata viață.

Viața care e trăită cu capul e o viață mecanică. Devii un robot – poate foarte eficient. Roboții sunt foarte eficienți, mașinăriile sunt mai eficiente decât omul. Cu capul poți câștiga multe, dar nu vei trăi multe. Poți avea un standard de viață mai bun, dar nu vei mai avea viața.

Viața este a inimii. Viața poate crește numai în inimă. Viața, dragostea, spiritul cresc numai în solul inimii. Tot ce este frumos, tot ce este cu adevărat valoros, tot ce este plin de înțeles, important vine din inimă. Inima este centrul, capul e doar periferia. A trăi cu capul înseamnă a trăi la periferie, fără să ajungi să cunoști vreodată frumusețile și culorile centrului. A trăi la periferie înseamnă prostie.

A trăi cu capul înseamnă prostie. A trăi cu inima și a te folosi de cap ori de câte ori este nevoie înseamnă inteligență.

Dar centrul, stăpânul, se află în miezul ființei tale. Stăpanul e inima, iar capul e doar servitor – asta înseamnă inteligență. Când capul devine stăpân și inima e uitată de tot, asta e prostie.

E la latitudinea ta să alegi. Ține minte, capul ca sclav e un sclav frumos, foarte util. Dar ca stăpân e un stăpân periculos și îți va distruge toată viața, îți va otrăvi toată viața.

Privește în jurul tău. Viața oamenilor e total otravită, otravită de cap. Ei nu mai simt, nu mai sunt sensibili, nimic nu-i mai emoționează. Soarele răsare dar in ei nu tresaltă nimic; se uită la soare cu ochii pustii. Cerul se umple de stele, dar inima lor rămâne insensibilă la frumusețea nemarginită presarată de stele, niciun cântec nu se înalță din inima lor.

Omul a uitat să cânte. Norii vin pe cer și păunii dansează, dar omul nu știe să danseze. A ajuns un infirm. Pomii dau în floare – dar omul gândește, niciodată nu simte, și fără simțire înflorirea e cu neputință.

Ieși din starea asta! Lasă viața să aibă romantism, puțina aventură. Explorează! Milioane de frumuseți și de splendori te așteapta. Continui să te miști în cerc, fără să intri în tempul vieții. Ușa templului este inima.

Urmărește, cercetează, observă, uită-te bine la viață. Nimeni altcineva n-o să te ajute. Ai depins prea mult de alții, de asta ai ajuns așa. Ai grijă, e responsabilitatea ta. Ești dator față de tine însuți să te uiți bine la ce faci cu viața ta.

Există poezie în inima ta? Dacă nu, nu mai pierde timpul. Ajută-ți inima să toarcă și să țeasă poezie. Există romantism în viața ta? Dacă nu există, ești deja în mormânt.

Învață să trăiești. Adevarata inteligență este cea a inimii. Ea nu e intelectuală, este emoțională. Nu seamănă cu gândirea, seamană cu simțirea. Ea nu este logică, este iubire.

Iubirea e disponibilă doar pentru cei care își ascut continuu inteligența. Iubirea e pentru toți, dar… iubirea nu e pentru cei lipsiți de inteligență. Omul lipsit de inteligență s-ar putea să fie un intelectual de frunte; de fapt, cei lipsiți de inteligență încearcă să devină intelectuali; asta e modul lor de a-și ascunde lipsa de inteligență.

Iubirea nu e pentru intelectuali. Iubirea necesită cu totul altfel de talent – o inimă talentată, nu un cap talentat. Iubirea are inteligența ei, felul ei de a vedea, de a percepe, felul ei de a înțelege viața, de a pătrunde misterul existenței. Poetul e mult mai aproape de asta decât filosoful. Iar misticul este chiar în templu. Poetul este pe trepte, iar filosoful este departe. El cel mult se poate apropia de alee, dar niciodată de trepte. El continuă să dea târcoale templului, studiind pereții exteriori, și ajunge să fie atât de vrăjit încât uită de tot că pereții exteriori nu sunt adevaratul templu și că zeitatea e înăuntru.

Poetul ajunge la ușă, dar ușa e atât de frumoasă încât îl hipnotizează. El crede că a ajuns – ce poate exista mai mult de atât? Filosoful se pierde tot încercand să ghicească ce se află înăuntru. El nu se duce acolo, el doar gândește, filosofează. Poetul încearcă să pătrundă misterul, dar se împotmolește la ușă. Misticul intră în chiar sanctuarul templului.

Calea este iubirea și calea este inteligența iubitoare. Când iubirea și inteligența se întâlnesc, se creeaza un spațiu în care tot ce este cu putință omului poate deveni realitate. E nevoie de o inteligență iubitoare. Inteligența singură devine intelectuală, iubirea singură devine sentimentalism, dar inteligența iubitoare nu devine niciodată intelectuală sau setimentalism. Ea îți conferă un nou gen de integritate, o nouă cristalizare.

Autor text: Osho

Comandă cartea “Trepte spre Cer”

 de Răzvan Șerbu