Ușa din spate

 
Emile Claus-The Old Gardener

Multe vorbe umblă prin oraș despre omul sfânt ce trăiește într-un sat dincolo de Muntele de Gheață.  Oamenii spun că este foarte iubit și mulți pelerini îi bat la poartă. Toți au parte de o schimbare în bine după acest drum.

Trăiesc în mijlocul orașului, departe de acel sat. Și totuși, atât de mulți mi-au povestit de înțelept încât am devenit dornic să-l cunosc. La început eram curios cum poate schimba destine un om care trăiește izolat și nu știe nimic despre situația regatului. M-am gândit că atunci când o să am drum prin Orașul de Munte unde am un prieten neguțător cu care mai fac ocazional schimburi de mărfuri voi trece și prin satul sfântului. Dar, iată că a venit una dintre cele mai cumplite secete și în loc de grâne, câmpurile sunt pline de praf. O corabie cu marfă de cea mai bună calitate mi s-a scufundat de curând iar eu sunt înconjurat doar de leneși și de hoți. Toți vor să mă fure, toți vor câte o bucățică din agoniseala mea de-o viață. Niciodată nu am avut mai multe probleme ca acum. Simt că orice fac se duce de râpă și ce peticesc într-un loc se sparge în altul.

Nu mai este de așteptat, mâine dimineață plec să-l văd pe înțelept, mi-am zis în sinea mea. Un sfat îmi este de mare ajutor. Trebuie să ies într-un fel sau altul din situația de acum.

Răsăritul soarelui m-a prins la peste zece leghe de oraș. Sunt călare pe cel mai mândru bidiviu din grajdurile mele, am merinde și bani suficienți pentru călătorie. Preț de câteva ceasuri calul mănâncă pământul și a înghite distanțele pe nesimțite. La amiază, situația se schimbă cu totul. Întâmplarea a făcut să mă iau la ceartă cu un grup de nespălați ce tăiau frunză la câini în mijlocul drumului. Așa am rămas fără bidiviu iar chimirul meu este acum gol.

Iată-mă în mijlocul drumului cum stau să chibzuiesc în ce direcție să apuc. Spre casă sau spre înțelept. Casa e departe, la fel și înțeleptul. De ce oare toți înțelepții trăiesc atât de departe. Nu am auzit niciodată de înțeleptul din mijlocul orașului. Dacă era așa, doar traversam strada, dar de… mi-e dat să îndur… soare, praf și mai trebuie să mai merg și pe jos. Mă îndrept spre înțelept, că doar pentru asta am plecat de acasă.

Ceasurile trec greu și odată cu înserarea, pe geana orizontului, văd niște călăreți. Mai am doi galbeni pitiți în cizmă și îi plătesc să mă ia și pe mine până în Orașul de Munte.

Ruga mi-a fost ascultată și de data asta sunt călare pe cal și mă îndrept spre oraș. Din păcate, a apărut o mică problemă. Gura mea spurcată iar mi-a făcut probleme și călăreții care veneau s-au dovedit a fi o poteră ce nu putea să creadă că un om fără cal și fără merinde are doi galbeni. Așa că drumul meu s-a oprit la închisoarea orașului.

Zilele trec și toată lumea mă acuză că i-am luat viața unui nefericit pentru doi galbeni. Singura mea speranță este negustorul cu care sunt prieten.

Din păcate, el este plecat din oraș și nimeni nu știe când se întoarce. I-am înjurat și blestemat pe toți judecătorii și gardienii, dar asta nu a făcut decât să-mi grăbească sentința de condamnare la moarte și să-mi împuțineze rația de mâncare. Au trecut deja două săptămâni de chin, două săptămâni pline de frig și spaimă. Din fericire, iată că ușa celulei mele se deschide și prietenul meu este acolo. Îi sar în brațe și mă uit la judecătorul care-mi spune că sunt liber. Nu mai știu ce să fac de fericire. Mă duc să înnoptez la prietenul meu.

Odată cu dimineața îmi iau la revedere de la prietenul meu și de la nevasta lui cu gura mare și călare pe un nou cal sunt din nou pe drum. Sper ca toate cele îndurate de mine să se termine cu bine și înțeleptul să-mi spună cum să-mi salvez negoțul.

Odată cu înserarea reușesc să intru în sat.

– Țărane! Unde trăiește sfântul vostru?

– Colea, după cușma ceea de deal, la fântână îi vedea o casă mare. Acolo e!  Are casa cea mare!

– E așa bogat sfântul?

Țăranul râde.

– D’ apoi d’ ăștia ca matale vin la el și după un timp se întorc să-i aducă averi. Sfântu’ ne dă nouă tot ce primește. Toți avem case mari și frumoase. Ca recunoștință noi i-am construit-o lui pe cea mai mare și mai arătoasă, că trăia într-o cocioabă la marginea pădurii.

– Și cum de-a primit?

– O fost greu, că zicea că n-are nevoie, că el e singur, că e bătrân și nu poate să o îngrijească, că e prea mare. Noi i-am zis că trebuie să poată primi oameni de seamă, și e mândria noastră a sătenilor în joc. Zilnic ne ducem să-i săpăm în curte să facem curățenie și-l ajutăm la tot ce are trebuință.

Cu cizma îl împing pe țăran ca să-mi elibereze calea și îmi văd de drum. Într-adevăr, la fântână o casă mare și frumoasă răsare pe mâna dreaptă. Descalec degrabă, priponesc calul la poartă și intru în grădină. Minunate flori răsar în jurul meu, nasul se bucură de un parfum suav de levănțică iar ciripitul păsărelelor pare mai vioi ca niciodată. Iată-l și pe bătrânul grădinar cum udă grădina.

– Grădinare! Vreau să-l văd pe omul sfânt.

Grădinarul mă invită în casă. Gândurile mele o iau razna. Cu ce să încep, ce să-l întreb, cum să-i spun de problema mea sfântului. Trebuie să mă înțeleagă ca să-mi poată da sfatul de care am nevoie acum. Între timp, pașii mei sunt purtați pe nesimțite dintr-o cameră în alta. Mă aflu în sfârșit în fața ușii. Grădinarul o deschide zâmbind și eu mă trezesc… ieșind pe ușa din spate.

– Dar… eu am venit să-l văd pe omul sfânt, am spus amețit.

– Dar l-ai văzut. Fiecare om pe care-l vezi în viață, oricât de rău, de mic sau de neajutorat ți se pare, tratează-l ca pe un om sfânt. În acest mod simplu, se va rezolva orice problemă ai avea și indiferent de motivul care te-a adus la mine… asta este rezolvarea ta, mi-a spus grădinarul zâmbind.

Atunci am înțeles…  acela nu era grădinarul.

Text de: Răzvan