O faptă bună

Eram intr-o calatorie de afaceri, mergeam de la Vancouver catre Seattle; m-am oprit intr-un oras pentru a lua pranzul si a bea o cafea.
De la geamul cafenelei am vazut o femeie stand pe scarile unei cladiri de birouri; era zgribulita si tinea un “pachetel” mic in brate. Cersea, insa oamenii treceau pe langa ea de parca nici nu o vedeau. Parea distrusa.
Am terminat de mancat si am mers afara; m-am uitat in portofel si m-am gandit sa ii dau 50 de dolari ca sa isi ia ceva de mancare. Am ajuns la ea, plangea. Cand am privit-o de aproape mi-am dat seama ca este o copila. Parea de 14-15 ani. Iar acel “pachetel” din bratele ei era un copil infasurat in carpe si ziare.
M-am simtit ca si cum as fi fost lovit cu pumnul direct in piept; inima mea s-a oprit pentru o clipa.
S-a uitat la mine si mi-a cerut “cativa maruntisi”. Am rugat-o sa mearga cu mine sa ii cumpar ceva de mancare. Fix langa noi era un mic market; am intrat acolo si am cumparat putina mancare pentru bebelus (era foarte mic, avea 2-3 luni), apoi am luat-o cu mine in cafenea. I-am cumparat un sandwich, pe care l-a mancat in cateva secunde. I-am mai luat o placinta si un ceai cald.
Am inceput sa vorbim. Am aflat ca avea doar 15 ani, a ramas insarcinata, iar parintii ei au fost foarte dezamagiti de ea. S-a certat cu ei si a decis sa fuga de acasa. Era plecata de mai bine de un an.
Am intrebat-o daca si-ar dori sa mearga acasa, insa a ezitat sa raspunda. Am incercat sa ma apropii de ea, spunandu-i ca parintii ei si-ar dori-o inapoi. Mi-a spus ca a furat 5.000 de dolari de la tatal sau; se pare ca 5.000 de dolari nu iti ajung foarte mult cand nu ai o casa; viata pe strazi este grea… foarte grea.
Voia sa se intoarca acsa, insa ii era teama ca parintii ei sa nu o goneasca. Am rugat-o sa foloseasca telefonul meu si sa sune acasa. Nu a vrut; atunci i-am spus ca o sa vorbesc eu ca sa aflu daca parintii ei vor sa stie despre ea. Intr-un final a fost de acord.
A format numarul si mi-a dat telefonul; mama ei a raspuns. Destul de jenat am inceput sa vorbesc. I-am spus ca fiica ei este cu mine si vrea sa vorbeasca cu ea. Am auzit un suspin si mi-am dat seama ca femeia plangea.
I-am dat telefonul fetei… nu a scos niciun sunet timp de cateva secunde. Lacrimile ii siroiau pe obraji, apoi a spus un rusinat “Buna, mami.”Au vorbit pentru cateva minute, apoi si-a luat la revedere si mi-a inmanat telefonul. Am mai vorbit si eu putin cu mama ei si i-am promis ca o voi ajuta pe fetita sa ajunga acasa.
Dupa ce am terminat de discutat, am inchis telefonul. Am lasat-o sa isi savureze ceaiul, apoi am condus-o la statia de autobuz; i-am cumparat un bilet de avion catre casa, i-am dat 100 de dolari si am mai luat si cateva scutece, servetele umede si gustari pentru drum.
Mi-a multumit de o mie de ori; cand am ajuns in fata autobuzului, am vazut ca plangea. Am luat-o in brate si i-am spus ca totul va fi bine. A urcat in masina si am asteptat pana cand a plecat.
Acum fata are 21 de ani si este la facultate. In fiecare an, de Craciun, primesc o felicitare de la ea. Numele ei este Makayla, iar copilul se numeste Joe.
Nu am spus acest lucru nimanui pana acum; ma simt bine stiind ca am facut ceva bun in aceasta lume.

sursa: www.littlechurchmouse.com