Cântărețul de jazz

– Stai cuminte! Nu mai arunca cu nisip în ceilalți copii. Se auzi vocea bătrânului care-și atenționa nepotul în mijlocul parcului din orășelul liniștit de la poalele munților.
Bătrânul fusese cel mai bun cântăreț la saxofon din toate timpurile. Se născuse din părinți de culoare într-o cocioabă din New Orleans. Niciodată nu s-a gândit ce o sa facă în viață pașii lui au fost purtați de destin. Cânta la saxofon într-un mod în care nimeni nu mai auzise până atunci, și asta o făcea de când se știa. Oamenii spuneau că însuși Dumnezeu cântă prin instrumentul lui. Acum stătea pe o bancă în parc și zâmbea privindu-și nepotul.
– Bună ziua maestre, se auzi o voce puternică care acoperea gălăgia copiilor din împrejurimi.
Bătrânul saxofonist ridică încet privirea și îl privi pe cel care se proțăpise în fața sa. Cu părul lung și privirea hotărâtă, un lungan de aproape doi metri îl fixa făcându-l să se simtă inconfortabil. Ochii căprui ai celui din fața lui ardeau pur și simplu. Nici nu mai băgai de seamă hainele în culori vesele, pălăria cu borurile largi sau pantofii maro de lac care străluceau în soarele amiezii.
– Bună să fie și ziua de azi, n-am nimic împotrivă, zâmbi bătrânul.
– Maestre, știu că nu mă cunoști, însă eu sunt un mare admirator al tău. De la 3 ani am luat lecții de pian și de vioară. Acum cânt doar la chitară. Simt că ea mă reprezintă cel mai bine. Am venit tocmai din Rusia, din fundul Siberiei să te cunosc și să vorbesc cu tine.
– De unde știi de mine?
– Am avut un disc pe care mi l-a cumpărat tata. A fost multă vreme singurul disc pe care l-am avut și el mereu l-am considerat o sursă de inspirație. Era un disc cu melodiile tale cele mai vestite.
– Și ce dorești tinere de la mine?
– Ce vreau eu? Nici eu nu știu prea bine. Am venit să te cunosc, să văd cu ochii mei saxofonistul legendar. Apoi, m-am gândit că poate primesc un sfat, o îndrumare. Se fac deja trei ani de când nu mai pot scrie nici un cântec de succes. Tot ce încerc este sortit eșecului. Și vreau să știi că mă străduiesc.
– Și ai venit la mine să-ți spun secretul? zâmbi bătrânul.
– Întocmai.
– Dacă ai venit de atât de departe, atunci ar fi bine să nu te las să pleci cu mâna goală.
– V-aș fi extrem de recunoscător…
Bătrânul zâmbi, îi făcu semn să se așeze lângă el pe bancă și începu să povestească.
– Eram tânăr. Credeam că toată lumea e a mea. Aveam femei, aveam un oarecare succes, aveam bani și eram plin de o mândrie nebunească. Nu-mi păsa de nimic. Plecam mai mereu în turnee împreună cu formația mea și astăzi eram într-un loc iar mâine în altul.
Am ajuns aici, în acest orășel de la poalele Munților Stâncoși. Era seară și aveam primul concert chiar la restaurantul de peste drum. Atunci a apărut ea. Niciodată n-am văzut ceva mai frumos. Toți erau vrăjiți, iar pentru mine nu mai exista nimic altceva în lume. Aveam ochi doar pentru ea. Eram pierdut… o simţeam cum vibrează în ritmul saxofonului meu. Cântam şi o vedeam cum se unduiește, cum muzica o cuprinde, o înconjoară și o duce pe culmile extazului. În acele clipe saxofonul meu era cel mai erotic instrument. O înnebunisem de tot, dar și ea mă zăpăcise, nu mai aveam ochi decât pentru ea.
– Și ce s-a întâmplat?
– După trei zile formația a plecat mai departe în turneu. Nu mai era o formație de patru ci doar de trei. N-am mai putut pleca. Am rămas aici cu ea și pentru ea. La o lună după aceea primul meu cântec s-a auzit la radio. A fost un succes mare “Zborul Îngerului” este considerat și azi cel mai frumos cântec cântat vreodată la saxofon. Apoi, au venit rând pe rând o pleiadă de melodii care m-au făcut mai faimos decât aș fi visat vreodată.
Doi ani și trei luni a durat perfecțiunea. Apoi, ne-am certat, i-am ascultat pe cei care ne-au spus că este imposibil să rămânem împreună. Eu cântăreț, ea avocată, aveam prea multe lucruri care ne despărțeau. Pot doar atât să-ți spun, că s-a măritat cu altul….
Timp de 5 ani am suferit ca un câine. Dacă în primii ani n-am putut să cânt – așa ca tine – după un timp, i-am dat voie inimii să se reverse și saxofonul meu a plâns cele mai triste melodii pe care le-a auzit vreodată acest colț de rai.
– Și apoi ce s-a întâmplat?
– Am început să ne vedem din nou și melodiile mele au fost iar pline de o vibrantă speranță și de bucurie.
– Și soțul ei? S-au despărțit?
– Soțul… eee… ce nu știi, nu te doare capul… au divorțat, dar nu atunci, ci mult mai târziu, spuse bătrânul cu un aer gânditor.
Îi luă mâna tânărului și o duse la pieptul său.
– Ascultă-mă tinere. Simți ritmul?
– Sunt bătăile inimii, le simt.
– E ritmul muzicii. Muzica este iubire și fără iubire muzică nu poate fi. Când i-am întors spatele iubirii am devenit sterp, n-am mai putut sa cânt nimic. Abia apoi, când mi-am dat seama ce pierdusem și m-am întors cu fața la dragostea plină de dor și jale care mi-a cuprins inima, am reușit din nou să scriu melodii extraordinare. Tinere, nu întoarce spatele iubirii, acolo e tot sensul vieții, acolo e tot ce cauți și tot ce trebuie să găsești, acolo este muzica.
În timp ce ei vorbeau, o doamnă în vârstă apăru la marginea cărării care trecea prin fața băncii și ducea până la micul lac din spatele lor. Avea chipul luminos și pe buzele bătrânului apăru un mare zâmbet. Îl privi pe tânăr și îi făcu semn să plece. Acesta se îndepărtă și când se întoarse să-l mai privească o dată pe saxofonist și surprinse momentul în care femeia ajunse lângă bancă.
Deși aveau o vârstă înaintată, cei doi se sorbeau din ochi și deasupra întregii scene, un cireș își scutura petalele florilor acoperindu-i.
– Muzica este iubire, șopti tânărul.

Povestire de Razvan Serbu