3 carti - Trepte-Vise-Lupul

Pachet Trepte – Vise – Lupul

 

70,00 lei

Am plăcerea să vă anunț că o nouă carte scrisă de mine, cu gândul la dumneavoastră, a văzut lumina tiparului. Noi povestiri, schițe și nuvele vă așteaptă între paginile acestei cărți. Sunt scrise cu sufletul, întru desfătarea minții și inimii. Fiecare dintre aceste povestiri scoate la iveală o trăsătură, un gând, o idee, care conduce la meditație și la înțelepciune. Poate nu sunteți de acord cu personajele, poate soluțiile cititorului sunt altele în fața problemelor vieții, dar puteți vedea că fiecare acțiune poate avea efecte nebănuite. Viața este complexă și din acest motiv este atât de minunată.

Dacă această carte va ajunge în mâinile dumneavoastră atunci sufletul își va primi și el hrana. Tot ceea ce pare haos, este doar o ordine pe care nu o înțelegem încă și care ne este dezvăluită la sfârșit. Dragii mei cititori, vă doresc o minte deschisă pentru a putea primi bucuria și dragostea cu care am scris fiecare rând din această carte. Doar în acest fel, veți putea găsi fericirea în cuvintele așternute în spatele aripilor îngerului de pe copertă.

Cu toată dragostea, Răzvan

Cod Produs: pachet-trepte-vise-lupul Categorie: Etichete: , , , ,

Descriere produs

PACO – nuvelă din cartea Vise de Înger

Se povestește că în Spania, acolo unde soarele cântă ode de iubire și unde oamenii sunt primitori, exista o mică familie de oameni simpli. Doar tatăl și fiul mai rămăseseră ca să facă treburile gospodăriei dar și ca să meargă la munca câmpului. Femeia plecase de câțiva ani într‑o lume mai bună. O doborâse o boală necruțătoare, o molimă care îndoliase întregul sat.
Băiatul devenise un tânăr plin de putere ce‑și ajuta mereu tatăl, dar avea alte idei, alte gânduri ce îl făceau să stea mereu ca pe ghimpi. Nu accepta ca viața să‑i ofere atât de puțin precum vedea în jur. Se gândea mereu să‑și încerce norocul în marele oraș. Oricum, tatăl lui îl scotea mereu din minți cu cererile și cu bombănelile sale. Tânărului i se părea că bătrânul îi caută mereu nod în papură și că, oricât de mult se străduia, nu‑l mulțumea niciodată. Pe de altă parte, bătrânul său tată dorea să scoată om de ispravă din el, așa că mereu îi dădea să facă câte ceva și mereu îi atrăgea atenția atunci când greșea.
Din păcate, lipsa cuvintelor calde și bune dintre cei doi nu a făcut decât să sporească supărarea în inima tânărului Paco. Zi de zi, cupa amărăciunii se umplea. Credea că tatăl său îl pedepsește, în loc să‑i vadă iubirea din privire. Inevitabil, a sosit și momentul în care o simplă vorbă de dojană a fost cea care a umplut paharul. Atunci copilul a izbucnit și multe vorbe grele i‑a aruncat în față bătrânului, vorbe de ocară, spuse la supărare, cuvinte care rănesc și care dor.
Apoi, tânărul Paco și‑a luat câteva merinde și a plecat de acasă către marele oraș.
Zilele au trecut, soarele a încălzit multă vreme pământul. Încet-încet, au trecut săptămânile, care s‑au transformat în luni, apoi în ani. Timp îndelungat, în care suferința tatălui nu putea fi stinsă de nimic. Și‑a dat seama că greșise, că nu și‑a încurajat niciodată fiul și că acesta a plecat având dreptate. Paco, în schimb, ducea cu el cupa amărăciunii în sufletul lui. Știa că timpul trece și că tatăl său devine din ce în ce mai bătrân și mai neputincios. Dar nu se mai putea întoarce. Vorbele grele ridicaseră între ei un zid mult prea gros. Acum devenise ajutor de fierar și era mândru de dibăcia lui. Cunoscuse o fată minunată, Maria, un înger cu chip de om, care îl făcea extrem de fericit.
Bătrânul tată aflase de la un vecin că băiatul său trăia în marele oraș, așa că a pregătit 100 de tăblițe pe care a scris:

„Dragă Paco,
Sunt convins că ești supărat pentru cearta noastră. Doresc să știi că eu te‑am iubit mereu, tu ești toată averea mea, ești inima mea, ești partea mea mai bună. Nu ai nevoie de iertarea mea, pentru că nu am fost niciodată supărat pe tine. În schimb, eu îmi cer iertare pentru că am fost atât de nepriceput în a‑ți arăta cât de mult te iubesc. Paco, dragul meu fiu, eu voi fi duminică la prânz în piața din centrul orașului. Te voi aștepta în speranța că vei dori să mă vezi.
Cel pentru care tu ești lumina și bucuria,
Tatăl tău”

Bătrânul tată își puse tăblițele pretutindeni prin oraș, în locurile publice, legate de pomi, de garduri, în special acolo pe unde treceau cei mai mulți oameni, prin târguri și chiar lângă biserici.
Apoi, bătrânul așteptă. Câteva zile lungi, chinuitoare, s‑au scurs cu greu pentru nerăbdarea ce‑i prinsese sufletul într‑o menghină de fier.
Oare va veni? Oare a găsit mesajul? Oare este Paco în oraș? Oare mai este supărat? Mii de întrebări îl măcinau pe bătrân clipă de clipă.
Dar ziua de duminică a sosit în sfârșit. Bătrânul și‑a pus cele mai bune haine și a plecat către oraș. La ora prânzului a mers direct în piața din centru.
…800 de Paco îl așteptau acolo… printre ei, și‑a descoperit fiul.
Dar și mai uimitor era că sute de bărbați soseau din toate părțile pentru a‑și întâlni și strânge în brațe copiii.
Mulți dintre cei 800 de Paco au fost fericiți în acea zi de duminică. Atunci și‑au uitat dușmăniile, supările, necazurile. Întregul oraș a fost cuprins de un val de iubire.
În acele momente, Dumnezeu era în piața din centrul orașului

 

Zura și lupul

În acea dimineață liniștită de iarnă, soarele fusese bun și încălzea cu sârg natura ce se trezea la viață. Lumina lui clară și limpede se reflecta din zăpada proaspăt mulsă din norii negri care până de curând fuseseră stăpânii absoluți ai cerului. Acum, totul era alb, pădure, case și munți.
Viteazul Blesus, din neamul dacilor, își privea cu drag odorul. Era urmașul său, un năzdrăvan bălai de numai opt anișori ce începuse să cutreiere munții. Pericolele din păduri i se păreau doar jocuri, și asta era periculos. Blesus știa că nu te poți juca tot timpul cu pădurea. Mulți o pățiseră. Au plecat și nu s-au mai întors.
Zura, băiatul său, nu stătea o clipă locului. Maică-sa nu-l mai putea struni, doar respectul nemărginit pe care-l purta tatălui mai avea acum efect asupra lui.


Dar pentru cât timp? Blesus era căpetenie peste trei triburi, două din vale și unul cățărat sus în munte. Pădurea le acoperea pe toate. Aceste triburi dace erau împărțite în zece așezări, zece sate micuțe care se ajutau între ele în timp de pace sau război. Luptele erau destul de rare, mai mult certuri și ciomăgeli cu dacii de dincolo de râu.
Totuși, după ce Blesus și-a găsit nevastă în tribul din munte, luptele au încetat. Nimeni nu dorea să li se împotrivească războinicilor de sus, de lângă nori. Cu ei nu te puteai pune, nimic nu era o glumă, parcă erau din piatră făuriți cu toții. Nu supărau pe nimeni, dar să nu-ți vină cumva gândul de a-i deranja cu ceva. Atunci luau foc, erau puternici și necruțători, făceau cărări în luptă prin cetele dușmane, iar dacă unul dintre ei cădea, mai tare se îndârjeau. Acum, Blesus era conducătorul tuturor, respectat pentru spiritul său drept. Știa că puterea lui e dată de oamenii aceia, de copii, de mame, de bătrâni, și nu numai de bărbații ce pot ține o sabie în mână.
Și totuși, pentru el, ca și pentru ceilalți, pădurea era misterul, era un tărâm magic în care trebuia să fii extrem de atent, să poți lupta la nevoie pentru propria viață. Urșii, lupii, mistreții și alte jivine înfiorătoare îți pândeau adesea fiecare pas.
Zura nu știa, sau nu dorea să asculte. Pentru băiețelul bălai, pădurea era loc de joacă și nu credea și nici nu accepta părerea adulților. Degeaba îi spusese Blesus povești pline de groază cu oameni ce s-au întâlnit cu moartea sau care au scăpat cu greu din lupta cu natura. Nimic nu părea să-l impresioneze pe copilul său. Pur și simplu, codrul era prietenul său.
– Tată! Mă duc până la pârâu, strigă Zura fericit luând-o la fugă în pădure.
Blesus nu avu timp nici măcar să fie de acord. Cum ar fi putut să-l împiedice pe năzdrăvan, când nicio vorbă nu apucase să spună? Practic, copilul îl anunțase unde pleacă, nu îi ceruse voie. Zâmbi.
Zura, ca de fiecare dată, era singur când intra în tainica pădure. Copiii nu-l urmau niciodată. Pur și simplu le era prea frică. El se obișnuise și îi plăcea singurătatea. De fapt, nu era niciodată cu adevărat singur. Alături de el, pășeau mereu spiritele codrului și uneori îl urmăreau ochi aprigi de prădător. Astăzi, în calea lui apăru un lup mare, singuratic. Un lup cu blana sură. Era ca lupul din poveștile de groază ale bunicului. Mârâia.
Zura îl privi în ochi cu o privire fixă, hotărâtă, iar forța spiritului său se prelingea cu limbi de foc în sufletul animalului. Acesta, cutremurat, plecă ochii. Atunci, trupul slab, de copil, se apropie de lup. Acesta îngheță cu picioarele în mijlocul drumului. Nu mai putea să facă niciun pas.
Zura întinse mâna către lup și așteptă până ce acesta, docil, o linse, abia apoi căzu în genunchi și îl îmbrățișă. Surul nu știa ce să facă și începu să tremure, apoi scheună ușor și închise ochii.
Îmbrățișarea nu dură prea mult, pentru că năzdrăvanul de copil se ridică rapid și o luă la goană către pârâu. Zăpada de două palme nu-l putea opri. Lupul rămase o clipă uimit, apoi se retrase încet către pădure. Avea gânduri amestecate în mintea lui de animal. Nu înțelegea ceea ce tocmai se petrecuse cu câteva clipe în urmă. De ce nu atacase? Cum putuse să lase să scape o asemenea pradă – un pui de om.
Totuși, își dădea seama că nu l-ar fi putut răni, oricât de mult ar fi vrut. În aceste momente, ideea de a-i face rău părea de neconceput. Fusese prins în puterea magică a copilului.
Lupul cel sur părăsi poteca și se afundă în pădure printre copacii bătrâni și groși. Aici era zăpadă mai puțină, brazii o opriseră pe crengile de sus. Cu mersul lui rapid, lupul ajunse pe o mică movilă care despărțea un pâlc de pomi de restul pădurii. Acolo îl aștepta lupoaica cu puii lor. Aveau aproape un an. Trebuia să înceapă să vâneze singuri. Împreună domneau peste o mare bucată de pădure. Haita era încă departe. Lupoaica se lipi de el. În curând va veni iar momentul în care un nou rând de lupi se vor naște. Surul simțea prea bine ciclul naturii. Totul era perfect. Doar… copilul de mai devreme era diferit. El nu se potrivea cu nimic din lumea cunoscută de până atunci. Nu auzise niciodată, nici măcar de la părinții lui, ca un pui de om să fie ca acesta, să nu-l poți ataca.
Auzul fin al lupului fu lovit de o creangă care se rupse. Venea cineva…. (fragment din nuvela “Zura și lupul” din cartea “Sufletul Lupului Alb”)

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adauga o recenzie pentru “Pachet Trepte – Vise – Lupul”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

[+] Zaazu Emoticons Zaazu.com