Predicatorul

Praful câmpului se pune peste tot. Pe scaune, pe lămpi, pe scaune și mese. Sala e mare, dar o știu la perfecție. Îi cunosc fiecare cui, fiecare scândură și fiecare treaptă.
Trei ore și douăzeci de minunte. Atât durează să o curăț și să o fac lună. În 16 ani am învățat ce este eficiența. Sunt doar un om de serviciu și nu am multă carte. Tot ce am învățat a fost atunci când stătem în spate. E un loc de unde se poate vedea totul. În atâția ani am auzit multe cântece. Acestea sunt cele mai dese. De fiecare dată când primarul invită muzicanți în oraș, ei vin aici la noi. Anul trecut am ascultat o harpă. Este incredibil, ce sunete divine mi-au încântat urechile în acea amiază. Câteodată, mai vin și înțelepți ca să ne lumineze viața prin sfaturile lor. Eu niciodată nu am apucat să ascult pe unul dintre ei. Sosesc rar și eu mereu am altceva de făcut.
Astăzi se aude că ar veni unul de departe. Mare greșeală face. Toată lumea e plecată la nunta ficei primarului. Așa este tradiția. Eu nu mă duc. Sunt doar un om care face curat în Sala ce Mare, cine să mă invite pe mine? Nici nu am haine de așa ceva. Hainele alese sunt tare scumpe, sosesc de departe din Asia. La noi ajung doar când sunt aduse de marile caravane ce merg către port.
Iată că se aude ușa cea mare. E înțeleptul, a venit să predice aici.
– Bună ziua, poftiți, îi spun eu înclinându-mă adânc.
Înțeleptul trece pe lângă mine, fără să spună un cuvânt. Lasă în urma lui un parfum de mosc. Se îndreaptă spre locul lui de pe scenă. Roba lungă, din cea mai bună mătase, îi stă minunat. E un sfânt, care în marea lui bunătate, a venit să ne arate calea. Are barba lungă și ochii plini de o lumină blândă. Nici nu trebuie să spună ceva. Imediat simți că pacea îți cuprinde sufletul când ești în preajma lui.
– Om bun, cât este ceasul? mă întreabă el cu un glas profund, dar melodios.
– Preasfinția ta, acum sunt orele amiezii.
– Și când trebuie să vină oamenii?
– Acum ar trebui, așa a fost făcut anunțul.
– Bine, spune el liniștit.
Neștiind ce să fac, îmi iau o cârpă și încep să șterg lămpile de praf. Sunt deja curate, dar altceva ce să fac?
Timpul trece, și nimeni nu mai sosește. Eu termin de curățat lămpile. Înțeleptul mă privește. Niciodată nu am fost atât de rușinat. Ar fi trebuit să fie sala plină, dar sunt numai eu. Mă așez pe un scaun și îl privesc și eu. Secundele trec cu greu. Fiecare clipă durează o eternitate. Până la urmă aud și întrebarea:
– Unde este toată lumea?
– La nuntă! Se mărită fata primarului, răspund eu, plin de umilință.
Chiar dacă nu e vina mea că nu este lumea în sală, fac parte din acest oraș, din această comunitate, și rușinea se așează întreagă pe umerii mei.
– Eu am venit să vorbesc, am venit ca să răspândesc învățătura și să luminez calea și viața oamenilor. Ce să fac acum omule?, mă întreabă el.
– Sfinția ta, dacă ai o cireadă de vaci care s-a rătăcit pe dealuri și ți-a rămas doar una, oarbă și beteagă. Îi mai dai nutreț?
– He, he. Ai dreptate, spune el zâmbind.

 

Și înțeleptul începe să vorbească. Timp de trei ceasuri, fără pauză, a descris lumea, viața, credința și mii de lucruri importante. A început să facă comparații între textele sfinte, le-a dat înțelesuri noi. Pentru mine, a fost ceava uimitor. O întreagă lume, care nici nu știam că există, și-a făcut drum în mintea mea.
Din păcate, după un timp nici nu-l mai puteam urmări. Vedeam că mai avea multe de spus, dar eram amețit deja. Probabil și-a dat și el seama, pentru că s-a oprit și m-a privit lung.
– Om bun, nu te simți bine? mă întreabă el.
– Nu-i asta, sfinția ta, doar mă simt cam amețit.
– De ce?
– Vezi tu, mărite înțelept. Atunci când te-ai hotărât să dai nutreț vacii tale oarbe și cam beteagă, ai făcut bine, dar nu trebuie să-i dai tot nutrețul odată. Vaca, dacă e lacomă și mănâncă prea mult, se va îmbolnăvi în loc să se însănătoșească.
– Ai dreptate! spune el, râzând. Ești mai înțelept decât mine.

Autor: Răzvan