O mostenire de dragoste
Al era un tânăr olar şi un artist foarte talentat. Avea o soţie şi doi băieţi minunaţi. Într-o seară, pe băiatul lui cel mai mare îl duru stomacul foarte tare. Crezând că este doar o indigestie banală, nici el nici soţia lui nu luară această durere în serios. Dar băiatul suferea de apendicită acută şi muri brusc în aceeaşi noapte.
Ştiind că moartea ar fi putut fi prevenită dacă ar fi luat totul în serios, sufletul lui Al se îmbolnăvi sub povara enormă a vinovăţiei. Pentru că un necaz nu vine niciodată singur, la scurtă vreme soţia lui îl părăsi, lăsându-l singur cu băieţelul lui de şase ani. Suferinţa şi durerea provocate de aceste două evenimente au fost mai mult decât putea să îndure Al, aşa că foarte curând începu să-şi înece amarul în alcool. Cu timpul el deveni un alcoolic notoriu.
Din cauza băuturii, Al începu să piardă tot ceea ce avea – casă, pământ, obiecte de artă, totul.
Până la urmă, Al muri singur într-o cameră de motel din San Francisco. Când am auzit de moartea lui Al, am reacţionat cu acelaşi dispreţ pe care-l arată lumea celor care nu fac nimic concret toată viaţa lor. „Ce eşec total!” mă gândeam. „Ce pierdere de vreme a fost viaţa lui!”
Pe măsură ce timpul trecu, am început să-mi reevaluez judecăţile mele aspre. Vedeţi voi, îl cunoşteam pe fiul lui Al, care crescuse între timp, Ernie. Este unul dintre cei mai drăguţi, amabili şi adorabili bărbaţi pe care i-am întâlnit vreodată. Îl priveam pe Ernie împreună cu copiii lui şi vedeam cum dragostea circula între ei ca un flux continuu. Ştiam că grija şi bunătatea aceasta trebuiau să vină de undeva.
Nu-l auzisem pe Ernie vorbind prea mult despre tatăl lui. Este atât de greu să iei apărarea unui alcoolic. Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat:
– Ştii, mă nedumereşte ceva. În principiu tatăl tău a fost singurul care te-a crescut. Ce, Doamne iartă-mă, a făcut, de ai devenit o persoană aşa de specială ?
Ernie a tăcut şi a cugetat câteva momente, apoi mi-a spus:
– De când mă ştiu eu, din primele zile din copilărie, şi până când am plecat de acasă, la 18 ani, Al intra la mine în cameră în fiecare seară, mă săruta şi îmi spunea „Te iubesc, fiule”.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi mi-am dat seama ce prost am fost când îl numeam pe Al un ratat. Nu lăsase nici o avere în urma lui, dar fusese un tată bun şi iubitor, şi lăsase în urma lui unul dintre cei mai buni oameni care mi-a fost dat să-i cunosc.