Jurnalul

Atunci când bunicul meu s-a stins, eram plecată în concediu la mare. Erau prima dată când îmi părăseam cuibul cald al casei părintești într-o vacanță plătită din banii mei. Știam că Nanu – cum îi spuneam eu – este bolnav și am vrut să stau cu el, dar practic m-a gonit.
– Du-te prințesă și zboară, nu sta legată de niște oase bătrâne. Există timp pentru distracție și este și pentru suferință. Tinerețea e timpul în care faci tot ceea ce nu poți mai târziu. Nu pierde timpul, este prețios.
Ai mei nu mi-au spus că a plecat pe lumea cealaltă decât atunci când am sosit acasă. A fost dorința lui, a celui pe care l-am iubit din prima clipă, de la primii mei pași. Barba lui albă și stufoasă de care mă agățam cu mânuțele mele mici, și vorbele blânde și înțelepte de care mă prindeam și mai vârtos cu aripile sufletului, toate mi-au rămas întipărite în minte mai puternic decât dacă ar fi fost săpate în piatră.
Îmi aduc aminte cum i-am privit camera goală, cu patul mic, pus sub razele lunii ce se revărsau pin fereastra mare, și papucii lăsați în așteptare lângă scaunul de la birou. Doar el lipsea, dar aș fi putut jura că era plecat doar puțin și aproape că auzeam scârțâitul inconfundabil al ușii de la intrare și pașii lui apăsați cu o frecvență pe care o învățasem de mult. Trei pași repezi, apoi unul mai încet, apoi încă doi mai repeziți și unul mai lent și apoi încă doi și în final doar pași lenți. Totul ca un tren obosit care sosește în stație. În ultima lui stație.
Dar nu! Nu mai aud acei pași decât în mintea mea și poate doar în vise.
Privindu-i papucii, cu colțul ochiului am zărit ceva. O panglică sub birou. Atârna nepăsătoare un centimetru sau poate doi sub sertarul principal. Ce să caute acolo? De unde a apărut panglica aceea? Cum a ajuns acolo? M-am așezat în genunchi și am început să cercetez cu atenție pe sub birou. Am zărit un mic sertar construit din lemne bătute în cuie de fundul ultimului sertar. O construcție neîngrijită, probabil făcută la repezeală de bunicul pentru a ascunde ceva. De acolo ieșea panglica. Am tras ușor de ea și am scos un jurnal și o scrisoare. Pe plic era scris cu litere mari. „Citește întâi scrisoarea!”
Așa am și făcut. Din ea am aflat că jurnalul acela era misterios și magic totodată. Îl primise de la un om care după spusele bunicului „s-a topit în fața lui”. N-am înțeles prea exact ce poate însemna asta. Oricum, în jurnal era toată viața bunicului, sau cel puțin cea de când se apucase să scrie în el.
Am lăsat scrisoarea deoparte și cu emoție l-am deschis. I-am văzut numele pe copertă și l-am răsfoit cu interes. Zile, clipe și întâmplări, erau toate acolo. Le-am văzut cum se înșiră anii precum mărgelele pe o ață. Apoi, brusc toate paginile au devenit albe. Nu mai era niciun rând, nu mai era nimic în jurnalul bunicului.
Doamne! Înnebunesc! Unde sunt cuvintele? Unde sunt rândurile? Unde sunt frazele? Dar anii și întâmplările notate de bunicul? Le vreau! Cum pot să dispară?
L-am deschis iar și iar. Nu sunt nebună, le-am văzut acolo, erau toate. Fiecare pagină este goală acum. Am aprins toate luminile. Mă uit cu atenție. Nici măcar urma pixului sau a stiloului nu mai apare. Totul este ca și cum ar fi fost înghițit de neant. Ce mă fac acum? Strâng jurnalul în brate și plâng, simt că mi-am pierdut bunicul încă o dată. De ce e totul atât de greu, de ce trebuie să pățesc eu asta? Nu e cinstit, nu e corect!
Cu greu, așez jurnalul pe micuțul birou din lemn închis, de nuc. Parcă nu văd bine. Mă mai uit o dată și caut să înțeleg. Pe copertă scrie numele meu. Este ca și cum ar fi jurnalul meu. Nu mai pricep nimic. Nici nu am curajul să-l ating. Inima îmi bubuie în piept. Oare acum în el se află viața mea? Nu mai vreau să-l ating. Mi-e frică, este ceva necurat aici. Am pus o batistă peste el ca să nu-l mai văd. Dar cine poate rezista? Peste câteva minute iau batista și el este în continuare în același loc. Parcă zâmbește provocator, ca și cum mi-ar face în ciudă. Mă învârt prin cameră spunându-mi că așa ceva este imposibil și apoi cedez. Mă repede la el și îl deschid cu mâinile tremurânde. Mă aștept să-mi găsesc viața scrisă între coperțile lui. Așa ar fi logic. Așa este normal deși imposibil, doar că imposibilul s-a cam sfărâmat în noapte. Îl deschid și… este gol!
Cum poate fi gol? Nu are sens. Nimic nu are sens. Îl las tot pe birou și încerc să adorm. Dimineața vine repede și odată cu primele raze ale soarelui reușesc și eu să mă duc pe plaiurile lui Moș Ene.
Pe la prânz, când deschid ochii zăresc jurnalul bunicului. Este exact așa cum l-am lăsat aseară, cu numele meu scris pe copertă cu litere aurii. Bineînțeles că este curat, imaculat. Iau un pix și scriu pe prima pagină data și dedesubt „Bună ziua!” Sub el îmi apare cu roșu scris „Bună ziua! Să ai o zi frumoasă!”
Nu înțeleg nimic așa că scriu în continuare: „Cine ești? Cu cine vorbesc? Ești tu bunicule?”
Sub cvintele mele apar trei puncte. O speranță nebună mă cuprinde și încerc în fel și chip să-l conving pe interlocutor să-mi spună cine este. Fără niciun rezultat. Orice aș scrie, punctele roșii sunt ultimele pe care le văd.
Zile, săptămâni, luni au trecut și tot n-am primit niciun răspuns. După aproape o jumătate de an în care aproape uitasem de jurnal îl deschid din nou și scriu „Bună dimineața!” celălalt, prompt îmi răspunde „Bună dimineața! Să ai o zi frumoasă!” Iar inima mea o ia razna. Iar întreb și iar nu primesc răspuns. Jocul meu continuă în mai multe zile, dar nu primesc nimic mai mult decât aceste cuvinte.
Timpul trece și jurnalul rămâne undeva atârnat printre gândurile mele. E oare venit dintr-o lume paralelă? E oare sosit din lumea sufletelor? Nu știu și nu vreau să spun nimănui de el.
M-am apucat încet, încet să scriu în el. Simt că celălalt citește și știe tot ce scriu. Totuși, de la el nu obțin nimic mai mult decât banalele formule de salut și de despărțire cum ar fi „Noapte bună!” sau „Somn ușor!”. La început sunt destul de reținută, apoi, cu timpul, mă obișnuiesc cu ochii celuilalt care citesc tot ceea ce scriu eu. Este o prezență constantă. Mereu este acolo și nu comentează niciodată, indiferent de întâmplările pe care le aștern eu pe hârtie. M-am îndrăgostit, m-am despărțit, chiar de mai multe ori. Anii au trecut și până la urmă m-am măritat. Jurnalului i-am povestit tot, am închis în el lacrimile mele, atât pe cele de fericire cât și pe cele de durere. El mă ascultă mereu. Nu știu cine este. Am renunțat de mult să întreb. Doar povestesc. Până și soțul meu s-a obișnuit să mă vadă o dată sau de două ori pe zi că scriu în el.
Apoi, am luat o pauză, când fiica mea s-a născut. La început, n-am putut să scriu, apoi furată de treburile zilnice, de copil, de toate evenimentele am uitat. Abia în ziua în care fata mea a împlinit un an și m-am certat rău cu soțul meu am redescoperit jurnalul. Rușinată că l-am părăsit atâta vreme am scris ca nebuna în el tot ce s-a petrecut în ultimul an. Atunci, pentru prima dată, în afară de „Noapte bună!” Am mai primit și un: „Mulțumesc!”. Am înțeles că celălalt mă aștepta, m-a așteptat în fiecare zi, în fiecare oră timp de un an. Pentru prima dată m-am simțit prost în fața lui.
Mi-am promis să nu mai lipsesc și să scriu zilnic. Chiar și așa, nu m-am putut ține de promisiune și am scris o dată la câteva zile, mai mult sporadic. Era ca o corvoadă, o obligație față de un necunoscut. După încă un an am renunțat la scris. Odată cu creșterea fetei problemele mele erau din ce în ce mai multe. Am mai scris în jurnal când fata a intrat în clasa întâia, apoi într-a cincea și la liceu. Abia după ce a terminat facultatea și s-a măritat am reînceput să scriu zilnic. Jurnalul este cel mai bun prieten al meu. Celălalt m-a așteptat așa cum nimeni de pe Pământ nu m-ar putea aștepta vreodată. De fiecare dată era acolo pentru mine, niciodată plictisit, niciodată obosit, dar mereu ascultător. Am scris mult în el, o viață de om și oricât aș scrie nu se termină niciodată. Parcă în fiecare zi are mai multe pagini, toate pregătite pentru mine. Am râs, am plâns și totul este înăuntru.
Acum sunt bunică. Am un nepot care seamănă cu bunicul meu. Suntem foarte apropiați deși suntem la capetele opuse ale vieții. Este un tânăr mai mare dragul să-l ai pe lângă tine. Îl iubesc mai mult decât orice pe lumea asta. A crescut și este atât de frumos și de deștept și drăgăstos cum doar un nepot iubit poate fi. Mi-am iubit fiica, însă pe el îl iubesc mult mai mult. Am scris în jurnal fiecare pas al lui, fiecare bucurie, primele reușite, toate lucrurile și întâmplările frumoase pe care le-am văzut.
Acum sunt bătrână, nu mai pot face mare lucru, dar pot să-i scriu celuilalt prin paginile jurnalului meu. Când am scris cu ultimele puteri „Adio.” celălalt mi-a răspuns „Te așteptăm.”
A venit timpul să plec și eu pe lumea cealaltă, zilele mele de stat pe pământ s-au transformat în ore. Ce-aș mai putea să fac acum?
Voi scrie o scrisoare nepotului meu. Biroul din lemn de nuc este încă acolo…

Povestire de: Răzvan Șerbu