Vederea

 

Într-o zi de vară călătoream pe drumul prăfuit spre amicul meu Sorin. Se mutase la câteva sate depărtare și acum ca să îl văd aveam de mers o jumătate de zi. Mă bucuram că nu își găsise o gospodărie în partea cealaltă a țării. Nu știu ce m-aș fi făcut atunci.
Totuși, mi-am dat seama, când am ajuns la prima bifurcație că aș putea ajunge mai repede la el dacă aș trece muntele pieptiș, în loc să-l ocolesc. E drept, drumul acela nu-l folosea aproape nimeni. Muntele era sterp, doar bolovani și praf, cărarea adeseori era stricată de viituri. Ce să caute oamenii pe aici? Poate doar rătăciți ca mine să pășească pe acest drum uitat de lume.
După vreo trei ceasuri de urcuș, mi-a apărut în față o mică căbănuță, de fapt, să fie oare schit? Să fie bisericuță? Nu știam, vedeam doar crucea mică ce-i stătea în vârful acoperișului ca o busolă către cer.
Nu mai văzusem niciodată această construcție și nici nu auzisem de ea de la nimeni. Curiozitatea mă mâna puternic, așa că bat la ușă și intru. Înăuntru, trei bărbați ședeau în jurul unuia mai în vârstă și îi ascultau vorbele. Mă gândesc că am deranjat, așa că dau să plec, însă bătrânul mă oprește:
– Când te-ai rugat ultima dată? mă întreabă el.
– Nu știu exact, a trecut ceva timp, răspund eu politicos.
– Nu vrei să te rogi cu noi?
Măi să fie, aceștia trebuie să fie dintr-o sectă sau ceva asemănător.
– Nu mulțumesc, mă simt bine așa cum sunt.
– Ai nevoie de o rugăciune…
– Măi tataie, ia lasă-mă și nu-mi mai freca ridichea… spun eu, dar vorbele mi se opresc în gât atunci când îi văd căutătura goală.
Cei trei care ședeau lângă el s-au ridicat și au plecat. Am rămas doar noi doi.
Dintr-o dată, îmi dau seama de grozăvia situației. A rămas singur în acest loc neprimitor, departe de lume și bătrânul este orb.
– Ești orb, întreb eu ca să mă asigur.
– Mi-am pierdut harul ochilor acum mai bine de 20 de ani, răspunde el liniștit.
– Și oamenii aceia sunt ajutoarele tale? Când se întorc?
– Sunt doar niște străini și doar unul dintre ei se va întoarce, probabil va reveni luna viitoare.
– Și cum te descurci? Nu vezi nimic. De ce nu te ajută nimeni și nu te iau în grija lor?
– Pentru că văd tot ceea ce este îmi este necesar. Îl văd pe Dumnezeu, văd primăvara de afară, văd florile și râul, și pietrele. Îți văd sufletul agitat, care are nevoie de pacea rugăciunii. Văd atât de multe încât nici măcar nu mă pot concentra la toate. Văd înăuntru, acolo unde tu ești orb.
– Dacă este așa cum zici, atunci aș vrea să îmi deschizi și mie ochii.
Totul s-a întâmplat de mult, iar acum și eu am ochii deschiși, chiar dacă a început să-mi slăbească vederea.

De: Răzvan Șerbu