Regele

 

Traiam la curte de multi ani. Familia cârmuitoare avea o istorie zbuciumată. Multe trădări, crime, lovituri mișelești din partea apropiaților și alte grozăvii am vazut pe coridoarele si in salile aurite ale palatului în toți anii aceștia.
La început am fost pajul unui lord bogat care ma ținea aproape ca pe un câine. Multe umilințe mi-a fost dat să trăiesc, însă viața e ciudată și la moartea lui, poate din remușcare sau poate din recunoștință m-a făcut cavaler și mi-a lasat moștenire un castel. Unul mic și aproape părăsit la o margine de mare. Atunci am fost pentru prima dată liber. Aveam si servitori in acel colt uitat de lume și o bucată de pământ unde rodeau doar… caprele.
Eram tânăr atunci și plin de viață. După doar câteva zile m-am surprins strigând la servitori, exact așa cum uram eu cel mai mult când eram paj. M-am oprit brusc și m-am închis singur în turn. Am stat un an acolo. Doar eu și gândurile mele. M-am întrebat cine sunt eu? Ce caut pe Pământ? De ce duc mai departe toate răutățile lordului? Merită să fiu un om bun? Ce vreau de la viață? și multe alte asemenea lucruri pe care le analizam încet, cu atenție. Le întorceam pe toate părțile căutam răspunsuri. Câteodată eram mulțumit de răspuns, alteori simțeam că-mi scapă ceva, și mă întorceam la început, căutând să aflu ceea ce se ascunde în spatele unor răspunsuri evidente.
Timpul a trecut și eu am învățat multe. După un an eram complet schimbat. Când am ieșit din turn servitorii erau speriați. Probabil mă crezuseră nebun pentru că am stat atâta timp singur. S-au liniștit imediat. Îmi spuneau acum Omul, probabil din lipsă de imaginație. Cert este că acum, după atâtea decenii în tot regatul sunt cunoscut după acest nume, dăruit de câțiva oameni fără carte. Cert este că după aceea peste tot unde mergeam, oamenii se dădeau respectuoși din calea mea și-mi acordau o prețuire cu care eu nu eram obișnuit. Eram altfel decât ei și simțeau asta imediat. Am observat că oamenii din jurul meu sunt mai mereu veseli și optimiști, mai ales când sunt eu bucuros. Când sunt mânios și fierb, mi se mai întâmplă câteodată, dar foarte rar, atunci rămân singur. Se răspândesc ca potârnichiile, lucru care mă face să zâmbesc și-mi trece orice supărare. De când am ieșit din acel turn, n-am mai vorbit urât cu nimeni și nu am lovit pe nimeni, cu fapta sau cu vorba. De ce aș face asta? E inutil și niciodată nu rezolvă nimic.
Oricum, după câțiva ani, regele de atunci a trecut pe lângă castelul meu. A venit la masa cu toată suita lui. În acea seară, s-a lăudat mult cu victoriile sale împotriva unor dușmani de care eu nu auzisem niciodată. La sfârșit m-a întrebat ce părere am despre el, iar eu i-am răspuns:
– Măria-ta, ești prea gras.
În acel moment s-a făcut roșu la față și a început să strige:
– Crezi că dacă ne găzduiești în acest palat îți voi permite să fii obraznic? Dacă te arunc în închisoare? De ce n-aș face asta?
Am zâmbit și i-am răspuns:
– În primul rând pentru că este adevărat. Te-am văzut la masă cât de greu respiri, apoi pentru că nu vrei să se spună că ești un rege care acceptă lângă el doar lingăii, și în al treilea rând și cel mai important, pentru că vrei să cucerești inima preafrumoasei contese de lângă tine, o ființă inteligentă de altfel. Pe ea n-o poți cuceri prin cruzime ci prin gesturi nobile și înțelepciune.
Un murmur s-a auzit atunci și regele a tăcut.
A doua zi dimineață au plecat cu toții. La două luni după aceea eram invitat la nunta regelui cu acea contesă. Aceasta a fost o regină cu adevărat remarcabilă iar eu am primit sarcina – rugămintea să-i fiu sfetnic. După doar câteva luni am devenit sfetnicul regelui. Timpul a trecut, regii s-au schimbat de multe ori, iar eu am rămas tot aici. Puteau să mă alunge de nenumărate ori, însă, s-au obișnuit cu mine – Omul a fost și rămâne Sfetnicul. Toți mă respectă și au nevoie de mine, vin să îi sfătuiesc pentru orice fleac, însă asasinatele și nelegiuirile le fac de capul lor. La așa ceva nimeni nu vine să mă întrebe pe mine, indiferent dacă e rege sau nobil, eu îi trimit la plimbare.
Acum mă pregătesc să mă prezint în fața tânărului rege. Este ciudat pentru că el este foarte tânăr și mândru. Mi-a spus foarte clar chiar din primele zile de domnie că el știe foarte bine ce are de făcut și fără să se sfătuiască cu cineva, iar eu voi rămâne în continuare Sfetnicul Regelui de dragul tradiției. El este un ușuratic. Petrecerile de la curte sunt nenumărate și am observat că regatul este condus la întâmplare după toanele lui și părerile celorlalți petrecăreți. În marea ordine a lucrurilor nici nu contează prea mult acest lucru, dar nu o să recunosc asta în fața nimănui.
– Ai venit Omule? mă întâmpină regele în sala tronului.
– Măria ta, ce ai vrea să răspund la acestă întrebare? Sa-ți spun ca dacă mă vezi înseamnă că am ajuns? Să te întreb dacă vederea îți este neclară? Să te întreb dacă mintea și-a pierdut minima judecată?
– Ești tare nesuferit astăzi, sfetnicule! N-o să mă poți provoca pentru că te-am chemat cu un scop precis.
O liniște nefirească cuprinse întreaga sală, iar regele continuă:
– Am nevoie de tine, Omule!
– Ascult.
– Am aflat unde este Sabia Soarelui. Cine o are, va cuceri Pământul.
Mă uitam la tânărul rege care era atât de entuziasmat, precum un copil care a primit o jucărie nouă. Din păcate, avea și tot atâta minte.
– Mă întreb două lucruri. La ce ți-ar trebui sfatul meu, când decizia ai luat-o și pentru ce ai vrea să cucerești Pământul?
– Vreau să fiu cel mai mare cârmuitor al lumii și tu mă vei duce acolo, mă vei ajuta să iau acea spadă care este apărată de cel mai cumplit dragon.
– Înțeleg acum, eu un dragon pe care armata ta nu-l poate învinge și bătălia se va duce în alte moduri.
– Deci știi unde e Sabia!
– Nu, dar este evident. Oare nu ai destule femei? Destule mâncăruri? Oare hainele nu-ți sunt destul de călduroase, sau patul suficient de moale?
– Ba da ! Le am pe toate!
– Și atunci ce mai vrei? Pentru ce trebuie să cucerești alte regate? Pentru ce dorești să aduci moartea și chinul în mii de familii?
– Pentru că acesta îmi este destinul!
– Nu-ți cunoști destinul, dar te voi duce să te întâlnești cu el.
Regele a crezut că a învins în „lupta” cu mine, deși, de fapt, n-a fost o confruntare.
A doua zi eram pe drum, iar după alte cinci eram la poalele muntelui unde trăia dragonul. După încă o jumătate de zi eram în fața peșterii sale. Nu știam la ce să ne așteptăm, doar știam că în acea gaură din munte era Sabia.
– Ați venit pentru Sabie, s-a auzit un glas venit din adâncuri.
L-am privit pe rege care mă îndemna să răspund, așa că am făcut-o.
– Da! Ai dreptate, pentru ea am venit aici.
– Eu sunt blestemat de mii de ani să fiu paznicul ei. Aveți de gând să vă luptați cu mine?
– În singurătatea acestor milenii, probabil te-ai plictisit destul de mult. Ți-ai dat seama desigur de inutilitatea acestei sarcini. Blestemul care te leagă de sabie este totodată și puterea ta. Te lupți cu ocazionalii cavaleri, este menirea ta la fel de inutilă precum absurdul, dar ți-ai dat seama că prin acceptarea acestei situații ai devenit liber.
– Continuă… se auzi vocea din munte.
– Această libertate te leagă de Sabie, iar în absența ei tu ți-ai pierdut menirea. Te întrebi dacă poți fi liber și fără sabie.
– Pot?
– Nu știu dacă poți, însă va trebui să afli singur într-o zi, iar eu îți pun dragonule o singură întrebare: de ce nu azi?
– Să vă întoarceți mâine. Voi lua o hotărâre.
– Bine, spuse regele încântat de discuție.
Dar eu nu eram de acord așa că am continuat.
– Nu mi-ai răspuns la întrebare. De ce nu azi?
O lungă tăcere se așternu peste munte. După un timp, ne-am așezat cu regele pe iarbă în așteptarea răspunsului.
Spre asfințit, atunci când soarele se așeza liniștit peste dealurile din față, muntele gemu din nou și vocea dragonului, mai groasă și mai hotărâtă ca oricând se prăvăli peste noi:
– Sabia poate fi folosită doar de rege. Să intre adevăratul domnitor să-și ia Sabia.
L-am privit pe rege, jubila, era atât de fericit. O luă la fugă spre gura peșterii însă vocea îl opri:
– Tu nu ești regele!
– Ba da! Eu sunt rege! Acela este sfetnicul meu, îmi este martor că spun adevărul.
– Nu e suficient! Un rege adevărat este cel care poate cuceri lumea, iar lumea o poate cuceri doar cel care s-a cucerit pe el însuși. Tu, cine ești de fapt? Poți răspunde la această întrebare? Oamenii te-au numit rege, se poate, dar cine ești tu cu adevărat? Sfetnicul tău este Omul. Am auzit de el, el s-a uitat în interior și a învățat să se domine, s-a cucerit singur. Acum el este adevăratul rege și când va pune mâna pe Sabie, tu îi vei fi supus. Merită după atâtea milenii și regatul să aibă un rege.
În acel moment am văzut disperarea din chipul acelui copilandru, care înspăimântat a vrut întâi să mă omoare, apoi a luat-o la fugă. Nu l-am mai văzut niciodată. Apoi, dragonul a fost liber iar regatul a avut un rege.

Povestire de: Răzvan Șerbu