Povestea lui Helen – de Neale D Walsch

 

Helen era unul dintre cei nouazeci si sapte de participanti la una din taberele mele de Re-Creare de Sine, tinuta in saptamana dintre Craciun si Anul Nou, in fiecare an din ultimii zece. In seara finala a taberei, inainte de ritualul nostrum de hotarari pentru Noul An, Helen a ridicat mana si a cerut un microfon.

– Am auzit multe in aceasta saptamana, despre faptul ca Dumnezeu ne este cel mai bun prieten, ca Dumnezeu este minunat si iubitor si ca toti ar trebui sa avem o conversatie cu Dumnezeu in fiecare zi, a inceput ea. Ei bine, daca as avea o conversatie cu Dumnezeu, i-as spune ca sunt foarte suparata pe El.

– Nu-i nimic, am spus eu. Dumnezeu poate sa suporte asa ceva. Dar tu?

– Nu, a spus ea, iar vocea ii tremura.

– Deci, mai precis, de ce esti asa de suparata pe Dumnezeu?

Helen a tras aer in piept si a continuat:

– Acum apoape douazeci si unu de ani, noi am adoptat un baietel. Am incercat sa concepem un copil timp de cinci ani, dar fara success. Se parea ca nu vom fi niciodata parinti. Ceasul meu biologic aproape se oprise. Asa ca, l-am adoptat pe Billy.
Trei saptamani mai tarziu, am descoperit ca eram insarcinata. Am avut copilul, alt baiat, si i-am crescut pe amandoi ca fiind ai mei, desi i-am spus primului nostru fiu, cand s-a facut mai mare, ca era adoptat. Am vrut sa fim onesti cu el. I-am spus ca il iubim la fel ca si pe fratele lui, si stim ca actiunile noastre i-au aratat aceasta.
Billy avea opt ani. Probabil ca impartasise in mod inocent aceste informatii cu unii colegi, pentru ca intr-o zi a venit de la scoala, foarte suparat. Fusese tachinat in curtea scolii ca nu avea mama. Stiti cum sunt copiii. Uneori pot fi foarte cruzi. I s-au spus lucruri de genul: ,,Billy e atat de urat, incat nici maica-sa nu l-a vrut.’’ In orice caz, el a venit acasa atat de ranit si chiar furios, dorind sa stie de ce mama lui l-a abandonat – si cerand sa afle cine e si sa o vada imediat.
M-am simtit ingrozitor, desigur. Intai, pentru chinul si durerea prin care vedeam ca trece Billy, si apoi pentru mine insami. Eram trista pentru ca, desigur, simteam ca eu sunt mama lui Billy. Stateam acolo si imi aminteam noptile in care ii schimbam scutecele, il ingrijeam cand era bolnav si toate celelalte lucruri pe care le fac mamele, si mi se rupee inima ca Billy nu ma mai vedea ca fiind ,,Mamica’’ lui, ca nu se mai gandea la mine astfel.
Dar am inteles – a trebuit sa inteleg – si i-am promis ca, atunci cand va fi mai mare, daca inca va mai dori, isi va intalni mama. As fi facut tot ce se poate sa o gasesc si sa aranjez intalnirea dintre ei.
Atunci a parut sa fie in ordine pentru Billy, dar nu a trecut niciodata peste suparare. A pastrat acea furie tot restul copilariei si chiar in anii adolescentei, care au fost foarte dificili pentru noi. Toti am trecut peste aceste lucruri, dar pentru nimeni din familia noastra nu a fost usor – si, in mod sigur, nu pentru mine.
Cand Billy a mai crescut, am vorbit din nou despre intalnirea cu mama sa si am facut intelegerea ca, atunci cand va implini optsprezece ani, o voi cauta, daca el inca va mai dori aceasta. Si n-a trecut an in care sa nu-mi reaminteasca de acea promisiune.
In sfarsit, aniversarea celor optsprezece ani a sosit. In acea zi, Billy a fost ucis intr-un accident de motocicleta.

Aici a fost un suspin colectiv din partea participantilor la tabara. Brusc, energia lui Helen s-a preschimbat in furie.

– Acum vreau sa-mi spui tu mie, a izbucnit ea, ce fel de Dumnezeu iubitor ar putea lasa sa se petreaca asa ceva, chiar cand Billy era gata sa-si intalneasca mama, chiar cand tatal sau si cu mine eram gata sa reconciliem tensiunea pe care dorinta lui arzatoare o plasase asupra relatiei noastre. Vreau sa-mi spui, de ce ar face Dumnezeu asta?

O tacere de plumb s-a lasat in incapere. Eu am inghetat. M-am uitat fix la Helen pentru un moment, apoi am inchis ochii si m-am interiorizat. Mi-am auzit gandurile.

– Deci, Doamne, asta e. Nu stiu ce sa spun in cazul asta. Trebuie sa ma ajuti.

Brusc, ochii mi s-au deschis, mintea mi se revarsa. Am spus cuvintele pe care le auzeam in cap, inainte de a avea posibilitatea sa le judec sau sa le corectez:

– Billy a murit in acea zi, pentru ca era ziua in care i se promisese ca isi va intalni mama – si asa a facut. In acea zi, mama sa nu se afla pe acest Pamant.

Audienta a suspinat din nou.
Cineva a soptit un ,,Da’’ apasat.
Altcineva a izbucnit in plans.
Am continuat:

– Nu exista accident si nimic nu are loc din coincidenta. Tie ti-a fost daruit un fiu biologic, chiar daca nu puteai sa concepi si parea ca nu vei putea sa o faci vreodata, pentru ca exista un plan – un plan mai vast – in functiune. Ti s-a dat acest dar special, care era fiul tau biologic, in schimbul bunavointei tale de a-l lua pe Billy, de a-i darui o casa, de a-l iubi si a-l creste ca pe copilul tau, si de avea grija de el, pana cand era pregatit sa-si intalneasca mama naturala si ea ar fi fost pregatita, de asemenea.
Ziua mortii lui Billy a fost cea mai fericita zi din viata lui. Recunostinta lui pentru tine, pentru ca l-ai adus pana in acel moment, este eterna. Ea iti invaluie inima chiar si acum si creeaza o legatura eterna intre voi.
In designul Vietii exista perfectiune. In fiecare circumstanta si experienta umana. In orice conditie. Noi avem oportunitatea de a o observa. Aceasta este si eliberarea noastra. Salvarea noastra. Sfarsitul suferintei si a durerii noastre.

Fata lui Helen s-a schimbat imediat. Plina de manie doar cu cateva momente inainte, acum stralucea. Intregul ei corp parea eliberat de orice tensiune. Pentru prima data de mult timp, parea relaxata. Lacrimile ii curgeau pe obraji, chiar si in timp ce zambea, cu o stralucire care a umplut camera.
Am spus aceasta poveste pentru ca vreau ca toata lumea sa stie ceea ce Helen si toti ceilalti participant la acea tabara stiu acum. Exista o ,,formula magica’’, ce ne-a fost data din ceruri. Este o formula cu care toata tristetea, toata mania, tot negativismul din jurul oricarei experiente umane se dizolva. Este o formula usor de tinut minte si are doar doua cuvinte:
VEZI PERFECTIUNEA.
A, dar functioneaza oare? Functioneaza ea cu adevarat?

In noaptea de Anul Nou, Helen mi-a inmanat o notita pe care a scris-o cu o seara inainte, cand s-a intors in camera ei dupa o plimbare sub cerul clar si rece din Colorado.

Ca si Robert Frost si Lisel Mueller, si ea a recurs la poezie, pentru a descrie frumusetea cunoasterii sale.

Am venit aici cu o inima impovarata,
O inima ce se temea sa planga.
Sunt aproape trei ani de cand Billy a plecat
Si nu mi-am putut lua ramas bun.
Am stat, singura, langa mormantul lui
Si nici nu am putut sa plang.

Am avut o intelegere, i-am spus eu
M-ai lasat secata si fara cuvinte.
Sunt aproape trei ani de cand Billy a plecat.

Si Dumnezeu nici macar n-a incercat
Sa aline aceasta durere, sa-mi vindece inima.
Sa-mi dea lacrimi sa plang.

Si-apoi, Dumnezeu a vorbit, El a subliniat
Ca si daca ar fi incercat,
Inima mea era inchisa si nu putea s-auda
Suspinul sau bland, dincolo de timp.

Si chiar daca a fost doar vocea lui Neale
Cea care a adus mesajul din inalt,
Siritul meu a auzit cuvintele lui Dumnezeu
Si-acum ochii mei pot plange.

M-am plimbat in aceasta noapte-nstelata.
E, in sfarsit, timpul sa incerc
Sa gasesc bucuria de a-mi elibera fiul.
E timpul sa-mi iau ramas bun.

Si chiar atunci, o stea cazatoare…
-a dansat pe cer.

Nicio moarte nu e in van, si toate mortile aduc un mesaj celor care parasesc Pamantul, dar si celor care raman.

E o poveste minunata. Ea ilustreaza perfect felul in care fiecare calatorie prin Continuumul Spatiu/Timp e proiectata sa aduca fiecarui suflet o experienta speciala si cum timpul si circumstantele fiecarei ,,morti’’ sunt intotdeauna perfecte.

Cu siguranta vad cat de ,,perfect’’ a fost ca acest tanar si-a parasit corpul atunci, pentru ca el a spus ca a vrut sa-si intalnesca si sa-si cunoasca mama biologica – iar dorinta i-a fost implinita prin intermediul mortii sale.

Ceea ce nu vad este cum a fost ,,perfect’’ ca a trebuit ca totul sa se desfasoare in acest mod – si sigur nu vad cum a avut acest tanar ,,experienta speciala’’ pentru care a venit aici.

Billy a venit aici sa experimenteze intreaga viata starea de frustrare si apoi sa moara intr-un accident de motocicleta, doar ca sa-si intalneasca, in sfarsit, mama? Sa fim seriosi!

Nu presupune ca poti sti sau poti ghici din ,,fapte’’, care este calea unui suflet. Nu poti cunoaste delicatele intreteseri co-create de toate Fiintele Binecuvantate, implicate in experienta de viata povestita mai inainte. Billy a venit aici pentru a servi TOATE planurile.

Toate planurile?

Au fost multe suflete care au interactionat si au co-creat aici – asa cum sunt in fiecare moment al vietii, pretutindeni. In acest caz, acele suflete au inclus tanarul de pe motocicleta, mama sa biologica, mama adoptiva, tatal adoptiv si fratele sau – ca si sufletul persoanei care conducea vehiculul care l-a lovit si l-a ucis.

Dar asta nu spune nimic despre alte suflete, unele dintre ele indepartate, cum ar fi tatal biologic al tanarului, prietenii si rudele tuturor acestor oameni si – esti pregatit pentru asta? – TU si oamenii din grupul tau

Fiecare are un plan, care este servit…

Moartea fiecarei persoane serveste intotdeauna planul fiecarei persoane care e constienta de acea moarte. Din aceasta cauza ei sunt constienti de ea. Astfel, nicio moarte (si nicio viata), nu este vreodata ,,pierduta’’. Nimeni, niciodata, nu moare ,,degeaba’’.

Neale D Walsch