In desert

E frig, am înghețat. Doar mersul mă mai încălzește.
Merg năuc, privind în zare urme de himere, ce blânde, tandre și binevoitoare mă însoțesc chinuitor. Oare mai am suflet? Oare mai am credință? Oare când se va sfârși a mea suferință?
De șase zile merg, de șase zile încerc să scap din pustiul fără de sfârșit.
O coastă mă doare tare, mă face să mă opresc mai des decât mi-aș dori. Dar nu-i nimic, voi merge mai departe.
Voința mea este puternică, vreau să scap din situația asta îngrozitoare și nimic nu-mi va sta în cale.
He, he, asta a fost cu șase zile în urmă.
Acum, voința mea e slabă – sau, mai exact, inexistentă. De ore bune nu fac decât să merg din obișnuință, din rutină. Dar… merg degeaba. Peisajul nu se schimbă. Aceleași dune de nisip în față, în stânga și în dreapta. Parcă și urmele lăsate de mine pe nisip au înghețat în neantul timpului.
La început a fost negarea. Am refuzat să accept că mie mi se poate întâmpla ceva. Nu credeam că e posibil să am un accident. O banală cursă de două ore, cu avionul peste deșert, nu anunța nimic neobișnuit.
Totuși, ceea ce nu părea posibil, ceea ce crezi că numai altora li se întâmplă și niciodată ție s-a întâmplat. Ne-am prăbușit.
Acum dramatizez un pic! De fapt, a fost o aterizare forțată. Pilotul a fost un idiot care a plătit cu viața o noapte de beție. Mahmur fiind, nu a verificat dacă avionul are carburant. Abia când motorul i s-a oprit, și-a dat seama de greșeală. Oricum, trebuie să-i mulțumesc că a adus avionul cu bine pe pământ. Ghinionul lui a fost că s-a întâlnit cu un șarpe, care i-a adus sfârșitul. Așa i-a fost scris.
Mie mi-a fost scris să trăiesc. Eu sufăr și mă chinui să supraviețuiesc, mai am încă sperață. Atât mi-a mai rămas, dar poate este doar o lecție de viață, așa cum au fost toate până acum.
Da, asta trebuie să fie! O lecție pe care trebuie să o învăț. Nu se poate ca Cel de Sus să mă lase tocmai acum. El știe că sunt un om bun. În toată viața mea, am ajutat mii de oameni. Pe nimeni n-am lăsat, pe nimeni nu am abandonat. De ce aș fi acum, la rândul meu, abandonat?
Îmi aduc aminte cum m-am oferit voluntar la cataclisme, la cutremure și inundații, cum i-am salvat din ghearele morții până și pe cei care mă rugau cu lacrimile în ochi să-i las să moară.
Am făcut binele și cu forța, dacă era nevoie. Așa sunt eu și nu mă voi schimba.
Cu gândurile departe, hrănindu-mă din amintiri, nu am băgat de seamă că totul s-a schimbat. După o dună norocoasă mi se ivește în față un peisaj stâncos. Arid ca deșertul, dar câteva tufe rare și sârmoase indică marea schimbare, sunt ca o piatră de hotar. Deșertul, plin de nisip, s-a terminat. Acum trebuie să supraviețuiesc aici și să găsesc măcar o mică urmă de civilizație. Oricum, speanța mă strânge tare în brațe.
Mai merg câteva ore și nu zăresc nimic. Aceleași tufe, aceleași stânci, aceeași lipsă de viață. Ce mă fac?
Îmi simt picioarele grele ca plumbul. Mă dor la fiecare pas. Nu mai pot. Mă așez să mă odihnesc. Soarele a apus de mai mult de o oră. Ar trebui să dorm, dar este foarte frig. Cine și-ar fi închipuit că poți muri de frig, la marginea deșertului! Mă așez și privesc stelele. Ce frumoase sunt!
Iată o Luminiță care mă cheamă. Sufletul meu pleacă spre bolta înstelată și se îndreaptă spre minunata Luminiță. Zbor acum și ochii mi se închid încetișor. Durerea pleacă, să fie un somn frumos sau somnul cel de pe urmă. De fapt, nici nu contează. Este atât de bine, Luminița mea este atât de frumoasă, nimic nu mai contează, eu o voi urma până în înaltul miracolelor, până în tărâmul zânelor, până la sfârșitul timpului…
Totuși, ceva mă deranjează, ceva mă sâcâie, ceva nu-mi dă pace și, dintr-odată, brusc, Luminița pe care o iubesc dispare, lăsându-mi în inimă o promisiune de revedere. Mă trezesc plin de o transpirație rece. Luminița mi-a dat putere, acum știu cum e dincolo, nu-mi mai e frică de moarte. Poate că a fost doar un vis, dar simt ca a fost ceva mai mult. Am fost la marginea dintre cele două lumi.
Se aude ceva… Asta era ce mă deranja, acesta era motivul pentru care m-am întors – sunetul. Un zgomot greu, stresant, dar totodată mântuitor. Un sunet de motor. L-am recunoscut –  e zgomotul unei motociclete. În liniștea nopții, îl pot auzi de departe. Nu mă mai doare nimic! Speranța mi-a bandajat și anesteziat tot corpul. Mă ridic și văd în zare o lumină de far, de la motocicleta zgomotoasă.
Încep să alerg spre lumină. Și fug, și fug… încep să strig, dar dintr-odată un zgomot de metal ce lovește o piatră, răscolește universul. Lumina de la motocicletă dispare.
Alerg plin de disperare, niciodată nu am mai alergat cu atâta hotărâre. Nu mai am timp nici să respir, sunt între panică și salvare, între disperare și fericire. Și una, și alta îmi dau puteri nebănuite.
În numai câteva minute, găsesc motocicleta căzută la o margine de potecă. O potecă apărută de nicăieri, dar pe care acum o văd extrem de clar în lumina generoasă și argintie a lunii.
Motocicleta pare să nu fi pățit nimic, nu același lucru pot spune despre bărbatul care o conducea. E căzut și abia mai respiră. Deschid rapid cutia de la motocicletă și găsesc două sticle. Una este de vodcă. Uff… bețiv idiot! Iau a doua sticlă și încep să i-o torn pe gât cu forța. Omul nu vrea, dar eu știu mai bine. Are nevoie de apă să-și revină. El îmi arată băutura. E clar, un alcoolic fără speranță.
În mod ciudat, tratamentul meu nu-și face efectul. Bărbatul se ridică, clătinându-se. Îmi ia sticla de apă din mână și o sparge de o piatră. Îmi vine să turbez. Eu nu am mai băut nimic de peste 24 de ore. Acum doar vodca a rămas. Știu că îmi face rău. I-o dau lui. El pune sticla la gură și dintr-o răsuflare o golește. Apoi mai face doi pași și cade lemn. Asta-mi mai trebuia.
Cu toate că sunt sfârșit și însetat, mă apuc de treabă. Patru ore de muncă trec într-o clipă. Întâi car motocicleta, o așez între două pietre mari. O sprijin să poată sta în picioare. Apoi, cu frânghia găsită în bagaj îl leg pe bețiv de șa. Eu mă urc în față şi îi prind mâinile în jurul meu. Am reușit.
Cu greu pornesc de pe loc. Încet, încet, prind viteză și mă simt salvat. Motocicleta are suficientă benzină, semn că orașul nu este departe. Ajung în doar două ore. La prima casă mă opresc și beau apă. Apoi îi însoțesc pe localnici cu bețivul la spital. Amândoi suntem spitalizați. Am mai salvat o viață. Sunt mândru de mine.
– Bună ziua, doctore!
– Bună ziua! Cum te simți?
– Mai bine, mult mai bine! Acum puteți să-mi spuneți: am ceva?
– Ai o coastă ruptă, te va supăra destul de tare și ești îngrozitor de deshidratat. Oricum, o să-ți revii în câteva zile. Mai ai diverse răni, în special la picioare, dar nimic nu este grav.
– Motociclistul cum se simte?
– E destul de rău, dar cred că se va recupera.
– Simt că sunt supărat. Nu ar fi trebuit să-i dau să bea vodca, chiar dacă insista atât de tare. Acum, omul nu ar mai fi avut nevoie de spitalizare.
– De fapt, vodca i-a salvat rinichii și poate chiar viața.
– Cuuum???
– Am aflat toată povestea. În prima sticlă era antigel. L-ar fi omorât cu siguranță, sau în cel mai fericit caz i-ar fi distrus doar rinichii. Norocul lui a fost vodca. Cu ea și-a curățat organismul. Acum noi credem că va scăpa fără urmări.
Eu nu mai am cuvinte… privesc în gol… simt că toate convingerile mele se zguduie din temelii. Am primit azi o lecție pe care n-o voi uita întreaga viață.

de Razvan Serbu