Brânza dacului

În vremuri vechi, de mult apuse, atunci când dacii păstoreau ținuturi întinse și când slujbașii Romei le plăteau tribut. În acele timpuri, Comosicus era o mare căpetenie și conducea cu mână de fier vitejii în lupte, luminându-le zilele cu înțelepciunea sa.

Zeii erau mulțumiți, ofrandele erau bogate, iar oamenii își construiau vieți pline de bucurie și de sens. Într-o zi, de departe, din mările sudului, a urcat pe râuri în sus un om ciudat, cu un grai care cu greu putea fi înțeles de oamenii locului. Spunea despre el că este grec și mare vindecător și a venit în nord ca să cunoască și să învețe ceea ce știu popoarele nordului despre vindecare.

Căpetenia Comosicus l-a primit cu brațele deschise, l-a ospătat regește și l-a poftit să le spună tuturor vindecătorilor și preoților din partea locului secretele sale, iar el, la rându-i să le culeagă pe ale lor. Mulți tarabostes au jucat și au chiuit la petrecerile lui Comosicus, date în cinstea grecului. După o vreme, nemulțumirea unora începu să crească. Până și războinicii comati murmurau în sinea lor că grecul este prea apropiat de căpetenia lor și că marile învățături ale lui Zalmoxe nu-i mai sunt atât de dragi conducătorului.

După o jumătate de an, când la porțile munților își arătă dinții prima ninsoare, atunci când frunzele deveniseră covorul pădurii și nu mai împodobeau arborii ca mai înainte, Comosicus căzu la pat. Era pentru prima dată bolnav după mulți ani. O sfârșeală cumplită îl îmbrățișase și fierbințelile nu mai treceau deloc cu leacurile locului. Atunci, pentru prima dată, vindecătorul grec fu chemat ca să-și arate priceperea.

– Înălțimea ta, o să pregătesc o pastă vindecătoare din urzici și plante rare, unele pe care le-am adus cu mine, tocmai de la poalele Olimpului, spuse acesta în timp ce-l pipăia și-l verifica pe Comosicus.

– Cheamă-i pe vindecătorii mei și arată-le, spuse cu un glas sfârșit căpetenia.

– Secretele mele nu le pot da la oricine.

– Le dai la oamenii mei, și o să faci asta pentru că așa poruncesc eu, zise puternicul Comosicus care abia reuși să se ridice într-un cot.

– Așa voi face, spuse grecul înclinându-se.

Timp de mai mult zile, în jurul grecului se strânseseră ciorchine toți vindecătorii locului, miroseau plantele, învățau pentru fiecare lichid puterile vindecătoare și cum putea fi obținut. Ca și gâștele, apăreau pe neașteptate, se deplasau bezmetice și dispăreau imediat după o culme sau prin pădure.
Dar timpul trecea și toate rădăcinile. toate leacurile grecului se dovedeau fără folos. Comosicus se stingea văzând cu ochii. Atunci, Sinna, nevasta lui se hotărî să intervină, și fără știrea lui, trimise mesaj la Kogaion, la muntele sacru să vină marele vraci Kaigiza, să-i vindece soțul.
Peste puțin timp, când acesta ajunse la bolnav, grecul tocmai îi dădea o licoare.

– Licoarea ta nu este bună, se auzi glasul vraciului. Pleacă de lângă el.

Grecul se întoarse, și plin de venin, dori să-i dea o replică acidă. Totuși, se stăpâni când văzu cât de respectat este Kaigiza de toți tarabostes care erau de față și mai ales când o văzu pe Sinna în dreapta acestuia.

Kaigiza se apropie de bolnav, îl văzu cum tremură fără încetare, îl înveli cu grijă și spuse:

– Boala aceasta vine de la zei și este o lecție, nu o pedeapsă. Dacă tu grecule nu știi ce vor zeii noștri, cum crezi că-l poți vindeca?

– Orice om poate fi vindecat cu licoarea potrivită.

– Ha, ha, ha… prostie mai mare n-am auzit niciodată.

– Și ce vor zeii? Cum îl vindeci tu pe Comosicus?

– Zeii vor ca bolnavul să se facă bine după ce mănâncă brânza făcută de bărbatul care trăiește doar în fericire. Duceți-vă cu toții și căutați-l pe acest om, luați din brânza făcută de el de la oile lui și aduceți-o aici la capul bolnavului.

Comosicus îl privea aprobator și cu speranță pe vraci. Simțea că în sfârșit se va însănătoși. Făcu semn tuturor ca să-l asculte și să-i aducă brânza.
Timp de mai multe zile cu toții îl căutară pe bărbatul care trăia în fericire. Toți ciobanii spuneau că nu au auzit de un asemenea om. Un bătrân pileati îl întâlni din întâmplare pe un bărbat care râdea și dansa lângă un râu.

– Tinere, de ce râzi?

– De fericire!

– Ce motiv ai?

– Oho, motive sunt multe, că m-am născut, că este iarnă, că răsare soarele, că apa este curată, că sunt la marginea codrului și multe altele.

– Mereu ești fericit?

– Da, așa m-am născut, trăiesc în fericire fiecare clipă. Nu-i înțeleg pe cei supărați, triști sau plctisiți. Eu sunt mereu vesel.

– Atunci, tinere, am și eu o mare rugăminte. Nu-mi dai și mie o bucată din brânza oilor tale?

– Ha, ha. Ți-aș da cu mare drag bătrâne, dar eu nu am oi, nu am nici brânză, nu am o casă a mea, am doar hainele de pe mine.

– Și ești fericit?

– He, he, bătrâne se pare că nu înțelegi. DAAAAA !!! Sunt fericit mereu ! strigă flăcăul și râzând se pierdu în depărtare.

Bătrânul se întoarse la mărita căpetenie, și în fața vraciului, povesti de flăcăul pe care-l întâlnise și că acesta nu avea nici măcar o bucățică de brânză.

Atunci Comosicus le mulțumi tuturor și ceru să fie lăsat singur. A doua zi îi trimise vorbă vindecătorului grec prin care îi mulțumi pentru tot ce făcuse, dar îl invita să plece întrucât dacii sunt neam de zei și doar zeii îi pot vindeca sau îmbolnăvi. Apoi, după alte câteva zile, când grecul era deja departe, căpetenia apăru veselă, fericită și plină de viață în fața supușilor săi.

Dădu poruncă ca tot aurul din visterie și toate pietrele prețioase să fie date celor mai sărmani dintre supușii lui.

Se spune că Comosicus n-a mai fost niciodată bolnav și că așa cum alții trăiesc în case sau palate, el a trăit în fericire până la sfârșitul zilelor sale și a murit cu zâmbetul pe buze.

Autor: Răzvan