Muntele

Soarele răsări ca de obicei peste muntele albastru luminând întregul sat. Nimeni nu se trezea atunci când lumina sa când palidă când arzătoare mătura casele și ulițele. E drept, lumină era de mult, doar soarele lipsea până la jumătatea dimineții. Nimeni nu știa de ce această așezare ședea într-un colț atât de întunecat spre miazănoapte. La această oră, nu tocmai matinală, ceața încă învăluia acoperișurile umede de piatră ale micilor așezări. O sută de tineri locuiau aici, unul mai frumos ca altul, toți zdraveni și puternici. În satul Centenar nimeni nu putea pătrunde în afară de ei. Se cunoșteau cu toții, aveau caractere diferite, unul era mai impulsiv, altul mai calm și liniștit, unul vesel altul trist, dar toți aveau ochii albaștri și o privire cutezătoare.

Centenar era departe de a fi doar un sat obișnuit de munte, era ascuns privirilor oamenilor. Codrul des de la poalele muntelui avea cărări înșelătoare ce nu duceau nicăieri sau se terminau brusc într-o râpă  sau o prăpastie adâncă. Nimeni, niciodată nu reușise să-i străbată, iar ca să fim sinceri puțini încercaseră întrucât nimeni nu ar fi avut ceva de câștigat din această aventură. Nu se știa de vreo comoară ascunsă sau de orice altceva care ar fi putut atrage curioșii.

O dată cu răsăritul soarelui începuse acea zi specială în care unul dintre tineri pleca. Aceasta era tradiția pierdută în negura timpului. Un vultur apăru pe cer și în doar câteva minute ceața se risipi. Acum se putea vedea întregul sat Centenar cu micile sale ulițe ce despărțeau într-un mod cât se poate de exact grupurile de căsuțe. Erau 12 asemenea grupuri, iar tinerii care locuiau în ele aveau aceleași animale tatuate pe piept și pe spinare și purtau aceleași culori la îmbrăcăminte. Unii erau albaștri precum cerul, alții galbeni sau argintii. Casele alăturate le numeau cuiburi. Cel mai mare dintre voinicii din cuibul caprelor va pleca din sat. Era rândul lui.

Astăzi în ziua cea mare, toți cei 100 erau strânși în piața din mijlocul satului. Pregătirile începuseră încă acum șapte zile prin aducerea vânatului și montarea meselor. Totul strălucea într-o lumină nefirească și era impecabil, de la fețele de masă apretate până la paharele de cristal totul te ducea cu gândul la o mare sală de bal, al unui palat vestit și nu la o petrecere câmpenească desfășurată în mijlocul unui sat de munte. Ocazia specială era denumită Ziua Plecării.

Un strop de tristețe se citea pe fața lui. Își lua la revedere de la cei pe care-i cunoștea de mult, își lua adio de la viața pe care o cunoscuse și pe care o dusese vreme îndelungată. Nu se putea opune, trebuia să accepte faptul că a venit și pentru el momentul despărțirii așa cum le sosise și multor altora înaintea lui, încă de la începuturile timpului.

El era alesul, ultimul care sosea în piață, așa era tradiția. Toți vor sta în picioare când sosește el. În ultima săptămână atât prietenii săi apropiați din cuibul Caprelor cât și ceilalți s-au perindat pe la el și i-au îndeplinit toate dorințele, oricât de nebunești ar fi fost acestea. Dar Săptămâna de Vis trecuse, acum era petrecerea finală. Cei din Cuibul Maimuțelor, erau mai zglobii ca niciodată, Șobolanii îi urmăreau zâmbind, pe când Tigrii păreau la fel de impasibili ca întotdeauna. Firile lor diferite ofereau acel farmec de necontestat al unei unități multicolore.

Petrecerea începu cu vinul vechi ce curgea din belșug cu dansuri și muzică plină de ritm. Fiecare dintre locuitorii satului venea să-și ia la revedere. O corvoadă cu adevărat plictisitoare pentru tânărul din clanul Caprelor. Avea un temperament vulcanic și nu suporta plictiseala unui ritual. Din păcate, acum chiar el era sărbătoritul și nu putea nici să fugă nici să de ascundă. Răbdarea nu fusese nicidată una dintre calitățile sale, iar astăzi îi era pusă la grea încercare. Ceasurile se scurgeau încet, până la momentul final al despărțirii. Cuvântarea lui încheia petrecerea. Vorbele lui vor fi consemnate și vor rămâne în Cartea cea Groasă. Pe trimpuri, fusese atras de cei care pleacă și de ultimele lor cuvinte. Cu câteva excepții erau de o platitudine îngrozitoare. Mii de mulțumiri pentru toată lumea și cam atât. Se rumegau vorbele plate cu atâta eleganță încât i se făcuse greață.

Discursul lui va fi plin de savoare, de farmec și de bucuri încă de la prima frază. Așa îl gândise și îl programase. Repetase de nenumărate ori ce avea de gând să spună în această zi. Acum venise momentul mult așteptat. Pașii îl conduceau fără greș către platforma micuță de unde urma să vorbească. Ajuns acolo îi privi pe toți, fără grabă și fără emoție. Îi văzu pe cei doi tineri care erau aplecați deasupra unor mese micuțe cu penele în mâini, pregătiți să consemneze pentru posteritate cuvintele sale.
Dintr-o dată fu lovit de un sentiment al inutilității. Își dădu seama că orice ar fi spus nu mai avea niciun sens. Cuvintele sale oricât de minunate sau de pline de conținut ar fi fost nu ajutau pe nimeni și nu puteau schimba nimic. Totul era prea bine închis în ordinea dinainte stabilită. Își auzi glasul aproape cu surprindere:

– Astăzi plec… Nu mă mai întorc niciodată… Adio…

Apoi se întoarse și coborî de pe scenă. Tot satul rămase cu gura căscată nimeni nu auzise vreodată un discurs atât de scurt. Se priveau unii pe alții fără să-și creadă ochilor. Dar când tânărul se dezbrăcă până la brâu semn că totul se încheiase realizaseră că într-adevăr atât fusese totul. Tatuajele de pe bustul său, acea capră magică surprinsă în mii de ipostaze parcă prinsese viață. Tânărul blond își luă un toiag anume pregătit și cu pași mari părăsi piața și apoi satul. Nimeni nu îl urma în această călătorie solitară. Începu să urce muntele cu voiciunea tinereții. Apoi, pe măsură ce înainta fu surprins să constate că ceva se întâmpla cu el. Corpul lui, neschimbat de multă vreme începea să îmbătrânească. Cu fiecare pas simțea din ce în ce mai mult greutatea de pe umerii lui cum crește și se accentuează. În scurt timp toiagul începu să-i fie de mare folos. Trecură câteva ceasuri de urcat sănătos. Întunericul se așternuse asupra pădurii, iar păsările nopții luară locul celor de peste zi.
Mai era un pic și se apropia miezul nopții. Tânărul, bătrân acum ajunse în vârful muntelui. Dincolo de creasta acestuia era o prăpastie atât de adâncă încât nu i se vedea fundul nici măcar în timpul zilei. În vârf îl aștepta cineva.

– Bună ziua bătrâne.

– Bună să-ți fie și ție tinere, spuse el privindu-l cu atenție.

Acesta, cu bustul gol ca și el avea deja tatuajele caracteristice pe piele. Era o maimuță. Va face parte din Cuibul Maimuțelor, el va fi noul tânăr al satului Centenar. Va întregi numărul veșnic de o sută de tineri locuitori.
Era un tânăr mândru și puternic așa cum fusese și el. Nu aveau ce să-și spună. Până la urmă, cu toții suntem singuri, în naștere, în viață și chiar mai departe. Se îmbrățișară.

Bătrânul îi dădu tânărului toiagul, apoi se urcă pe micuța platformă din cel mai înalt punct de pe creastă și exact la miezul nopții se aruncă în acea prăpastie fără sfârșit.

– Adio bătrâne 2015, spuse tânărul Maimuță.

Povestire de Răzvan Șerbu
de același autor: cărțile Sufletul Lupului Alb, Vise de Înger, File de Lumină, Trepte spre Cer