Visele

Un punct mic roșu se distingea în imensitatea verdelui de pe câmpie. Plin de curiozitate, un copil s-a dus să vadă ce este acolo. Mergând prin iarba verde se întreba ce arătare ar putea fi aceea. Animale roșii nu mai văzuse niciodată, cu exepția câtorva gâze, desigur. Să fie oare un om? Ori un duh, sau poate un balaur? Poveștile bunicilor făceau parte din mintea lui de copil mai pregnant decât realitatea.
Pe măsură ce se apropia devenea din ce în ce mai prudent și temător. Era departe de casă, iar strigătele lui de ajutor nu ar fi alertat pe nimeni. Oricum, curiozitatea îl mâna încă un pas și încă unul spre arătarea roșie. La început fusese un punct, acum se mărise și devenise o formă de înălțimea lui. Să fie oare un om?
Băiatul nu mai văzuse niciodată pe cineva îmbrăcat în roșu. Toți oamenii din sat aveau hainele terne, cenușii sau pământii, din pânză aspră ca de sac. Ajuns la câțiva zeci de metri depărtare, băiatul se opri mirat. Într-adevăr, era o mogâldeață înțepenită acolo. Părea un om micuț. Dar, ceea ce-l uimea cel mai tare pe copil era finețea acelei pânze ce-l înveșmânta pe acel om micuț. Fâlfâia alene în bătaia vântului precum valurile făcute de pârâul din spatele casei. Privind la ea, gândul îi zbura către finețea și coloritul aripilor unui fluture.
Se apropie încetișor, cu băgare de seamă, întrucât străinul părea înțepenit acolo. Era cu spatele la el așa că îi dădu roată ca să-l vadă mai bine. Fiind obișnuit cu natura, copilul nu făcea mai mult zgomot decât vântul ce pieptăna iarba în drumul lui spre sud. Își dădu seama că micuțul, nu era deloc mititel ci era un om în toată firea ce ședea într-o poziție ciudată cu picioarele încrucișate.
– Mi se spune „Cel care Sfătuiește”, se auzi vocea baritonală a bărbatului.
– Aveai ochii închiși. Cum m-ai văzut? strigă necăjit băiatul, ieșind din iarba deasă prin care se strecurase.
– Avem mai multe simțuri, iar ochii, de cele mai multe ori ne înșeală.
– Ce faci aici bătrâne? spuse băiețelul proțăpindu-se în fața străinului.
– Mă gândesc cum eram și eu ca tine când am avut un vis ce mi-a schimbat viața.
– Da? Și eu am visat că te întâlnesc.
– Interesant. Și ce-ai visat?
– Atât am visat că o să întâlnesc ceva minunat în mijlocul câmpului. Apoi, pe la prânz, m-am urcat în podul hambarului și n-am văzut nimic. Dar m-am mai utat o dată după ce m-am jucat cu iepurii. Și te-am văzut atunci. Așa că am venit. Ești ciudat bătrâne.
– He, he, nici nu-ți dai seama cât de mult, spuse râzând bătrânul.
– Spune-mi de visul tău, îndrăzni copilul mânat de curiozitate.
– Cred că aveam vreo 10 anișori, cam așa ca tine, când mi-a apărut un somn o voce minunată cu un chip de femeie, ce-mi spunea ca să mă duc la intrarea în sat. Să stau și să aștept acolo un călugăr. Acela îmi va da o comoară.
Așa am și făcut. M-am așezat sub un copac și am așteptat să vină călugărul. Țin minte cum îmi pierdusem încrederea că va sosi cineva dupa câteva ceasuri. Mi se făcuse și sete și foame. Dar până la urmă călugărul a apărut trăgând după el un cărucior cu un sac extrem de greu. I-am tăiat calea și i-am spus că am visat că îmi va da o mare bogăție. Atunci acesta mi-a oferit zâmbind căruțul spunând că l-a găsit abandonat într-o zonă pustie. L-am luat și am fugit cu el spre casă. Eram singur, părinții mei se prăpădiseră odată cu ultima molimă care a îngenunchiat satul. Prin urmare, nu trebuia să dau socoteală la nimeni ce fac și ce car. Trăiam doar din mila oameniolor și orice avuție mi-ar fi fost de mare ajutor.
Oricum, surpriza mea a fost nemăsurată atunci când am deschis sacul. Era plin de aur. Îmi venea să chiui de fericire, dar mi-era frică de hoți. Nimeni nu trebuia să afle de averea mea. Așa că am tăcut. Toată noaptea am stat și am chibzuit.
– Și? Ce-ai făcut? îl întrebă băiețelul ai cărui ochi străluceau ca două mărgăritare.
– M-am gândit mult și după ce am trecut de închipuirile mele referitoare la viitor, cum să-mi împart banii, ce să fac cu ei și unde să-i țin ascunși, mi-am adus aminte de chipul călugărului. Acel zâmbet cu care mi-a înmânat comoara. Mă întrebam atunci cum a făcut asta? Oare lui nu-i părea rău, oare el nu poftea la acești bani care, în definitiv erau ai lui, nu ai mei. Odată cu venirea dimineții am fugit prin sat întrebând de călugăr. L-am găsit destul de greu. I-am spus că îi dau sacul cu bani înapoi, că nu de bani am nevoie, ci de acea bogăție care i-a permis să-mi facă acel cadou fără să clipească.
Călugărul m-a luat în brațe, m-a sărutat pe amândoi obrajii și cu lacrimile în ochi mi-a zis că asta se învață și se cheamă înțelepciune. Nu se poate dărui la fel de ușor ca un sac cu bani. Trebuie ani și ani de învățătură, de practică și o minte ascuțită, așa ca a mea. M-a luat cu el și așa am ajuns astăzi omul care sunt.
– Dă-mi și mi nene înțelepciunea călugărului, spuse copilul bătând din palme de încântare.
– E o viață grea, plină de greutăți. Ești sigur că asta vrei?
– Nu știu… pot să mă mai gândesc?
– Da, poți. Peste exact 10 ani mă voi opri aici. Până atunci să te hotărăști, spuse bătrânul ridicându-se să plece.
– Așa voi face! Acum mă duc să mă mai joc cu iepurașii râse la el copilul…
Iar timpul a trecut peste sat aducând cu el pasiuni, întâmplări, necazuri și bucurii, până într-o zi în care un tânăr se așeză cu picioare încrucișate așa cum văzuse în copilărie pe cineva de care-și aducea aminte tot mai greu. Aștepta onorarea unei promisiuni, dar pierduse noțiunea timpului, uneori i se părea că totul a fost doar un vis prostesc. Venea în fiecare zi pe câmp și medita la problemele lui. Ca de obicei, după ce termină să-și pună ordine în gânduri, se ridică cu gândul să plece spre casă.

Un punct mic roșu apăru la orizont…

Autor: Răzvan
De același autor: cărtile VISE DE ÎNGER, FILE DE LUMINA, TREPTE SPRE CER pe care le găsiți aici: LINK