Inima civilizației incașe
Astazi ne plimbam in inima Anzilor, in inima unei civilizatii stravechi, alaturi de o muzica celesta si de un cameraman de exceptie. Este un drum initiatic pe care il putem face chiar astazi, vizionand acest clip.
Machu Picchu este un sit incaș din secolul al XV-lea, situat în regiunea Cusco. Ruinele au fost redescoperite în 1911 de către arheologul Hiram Bingham, fiind unele dintre cele mai frumoase și enigmatice locuri străvechi din lume. În timp ce incașii în mod sigur foloseau vârful muntelui (2761,50 m înălțime), ridicând sute de structuri de piatră începând cu anii 1400, legendele și miturile indicau faptul că Machu Picchu (însemnând „vechiul pisc” în limba Quechua) era adorat ca un loc sacru din cele mai vechi timpuri. Oricare ar fi originile sale, incașii l-au transformat într-un mic (cu o suprafață de 5 mile pătrate), dar extraordinar oraș.
Invizibil de dedesubt și complet limitat natural, înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populația, și irigat de izvoare naturale, Machu Picchu pare să fi fost folosit de incași ca un oraș ceremonial secret. 610 metri deasupra, gălăgiosul râu Urubamba, norul înfășoară ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor și a în jur de 150 de case, toate într-o remarcabilă stare de conservare. Aceste structuri, săpate în granitul din vârful muntelui sunt minuni atât arhitecturale cât și estetice. Multe dintre cărămizile cântărind 50 de tone sau chiar mai mult sunt atât de precis sculptate și unite cu atâta exactitate, încât îmbinările fără mortar nu permit nici măcar unei lame de cuțit să intre printre ele. Se știu puține lucruri despre utilizările sociale sau religioase ale orașului în vremurile incașilor. Scheletele a 10 femei și ale unui bărbat duc la presupunerea că acest sit ar fi putut fi un sanctuar pentru pregătirea preoteselor și/sau a mireselor nobilimii incașe. Oricum, examinarea ulterioară a oaselor a dezvăluit un număr egal de oase masculine, ceea ce indică faptul că Machu Picchu nu era exclusiv un templu pentru femei.
Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortărețe ascunse printre piscurile de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu i se cunoaște adevăratul nume, ce destinație avea și de ce a fost părăsită de băstinași în secolul XVI, fără a fi atacată de conchistadori. A scăpat neobservată de europeni până în secolul al XX-lea, când a primit și numele de Machu Picchu.
În secolul al XII-lea, enigmatica populație ce-și spunea Inca (Fii Soarelui) cucerea un vast teritoriu în nordul și vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridională a continentului – nu se știe nici acum cu precizie de unde. Deși nu erau la fel de războinici și necruțători ca aztecii, incașii au cucerit nu mai puțin de 500 de civilizații amerindiene.
Nu s-au impus prin cultură (nu cunoșteau nici o scriere) căci aceștia transmiteau mesaje printr-un sistem de noduri și lungimi ale sforilor (ce nu este încă cunoscut), ci printr-o temeinică, chiar spartană organizare social-legislativă. Dar, mai presus de toate, aveau „obsesia” construcțiilor de drumuri pavate și de cetăți-fortărețe (inclusiv în junglă) menite să reziste veșnic în fața oricărui inamic. Capitala incașilor, Cuzco, era – arhitectural – comparabilă cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se află cetatea Machu Picchu.
Găsită abia în 1911, această citadelă a fost concepută ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate și totul a fost durat în piatră: terase, fotificații, palate regale, locuințe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, piețe și un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic aparent „întortocheat”, menit să deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural impresionant și abia fotografiile făcute din avion i-au pus în evidență toate însușirile.
De fapt, ceea ce îi frapează cel mai mult pe cercetătorii istoriei amerindienilor este incredibila coincidență dintre opera mitică a lui Dedal („inginerul” care a construit Labirintul de încarcerare al Minotaurului, sau, în altă variantă, palatul-labirint al regelui cretan Minos din Knossos). Labirintul Machu Pichu reflectă la rându-i simbolul vieții pline de meandre și în care drumul nu duce niciodată înapoi, ci mereu înainte, spre moarte. Inspirat din spiralele scoicilor (așa cum afirma poetul grec Theodorides), Labirintul – fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al reginei Hawara din Krokodilopolis, de exemplu) – are deci conotația luptei cu timpul, el este adevăratul prizonier.
Și încă o enigmă: rețelele de drumuri făcute de cei care nu au cunoscut roata! 16.000 de km de drumuri pavate (a doua, ca lungime, după rețeaua romană de 90 de mii de km), inclusiv poduri suspendate în zonele mlăștinoase și nisipoase! De ce acest efort de tăiere de „autostrăzi” în coastele Anzilor, dacă incașii nu au avut vehicule, necunoscând roata? Nu lipseau borne indicatoare din 7 în 7 km și locuri de odihnă din 20 în 20 de km. Ideea utilizării drept piste de aterizare-decolare a fost avansată de foarte mulți cercetători, dar nu există dovezi credibile… nu încă… Nici un drum special amenajat nu ducea către Machu Picchu. Această enclavă (probabil a preoților, putând adăposti doar 500 de persoane) există parcă în afara timpului și spațiului, ascunzând mistere încă de nepătruns. – conform Wikipedia
Comentarii (3)
Lasă un răspuns
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Tema e complexa!
Daca o descifram, multe din enigmele pamantului ne-ar deveni clare!
Fara indoiala acest lacas de cult nu a fost unul din cele „luminoase”!
E acolo o piatra de altar principala unde se faceau sacrificii umane!
Sunt destui printre voi care si-au pierdut „ficatii” de vii pe aceste altare!
Interesant ar fi de aflat ce „zeitati” i-au controlat pe acestia si s-au hranit cu energia obtinuta prin astfel de practici!
Prelucrarea pietrei, acel granit deosebit de dur, nu a fost posibila prin tehnici rudimentare, nici in sute de ani.
Ori s-au folosit metode de prelucrare a pietrei prin tehnici aduse pe pamant dinafara, ori s-a prelucrat materia aceasta dura energetic pana a fost „inmuiata” si modelata dupa necesitati! (A mai fost postat aici un material despre un templu din Anzi unde pietre aduse de la mari distante au fost prelucrate cu tehnici care nici acum nu sunt stapanite de noi – s-a incercat replicarea unei asemenea pietre dar nu e posibil)
Constructiile au avut un acoperis de lemn asemanator cu dulgheria noastra si acoperite cu paie. Tot ce a fost organic a putrezit dar se vad si acum lacasurile din zid unde au fost montate lemnele.
In acest lacas de cult nu au gtrait decat alesii si cei necesari sa sigure functionarea lui.
Am cunoscut mai demult doi soti, doctori pensionati, care dupa 50 de ani de medicina clasica, neputandu-se vindeca au cautat sa o faca prin metode energetice. Intr-una din multele meditatii pe care le faceam, au vazut cativa participanti ca acestia au fost mari preoti incasi care practicau ce am descris mai sus.
E clar ca si atunci aveau puterea energetica necesara, altfel nu ajungeau in astfel de pozitii, dar nici de carma grea nu au scapat seria de vieti ce a urmat de atunci.
Descrieri ale practicilor incase se mai gasesc in literatura de specialitate.
Cine si cand i-a „fugarit” din sanctuarul lor e mai greu de aflat, insa aceasta practica e des intalnita pe pamant unde nenumarate lacasuri de cult au fost chiar acoperite cu grohotis de „forte” greu de explicat. Ca sa faca loc altora care au urmat, cel mai probabil!
Pamantul a fost scena nenumaratelor interventii si scenarii una mai nastrusnica ca alta intinse pe milioane de ani, nu doar pe „feliuta” de care ne tinem cu dintii si prin care incercam sa „explicam” viata pe pamant.
Comunicarea o faceau si prin mesaje directe si prin aceste ciup-uri a caror descifrare inca mai da dureri de cap savantilor.
Un incas alerga cateva zeci de kilometri pentru a duce un mesaj cu aceeasi usurinta cu care mergem noi in parc la plimbare, reteaua lor de drumuri, cum ati spus, e legendara! Nici nu aveau la ce folosi roata fiindca drumurile erau in cea mai mare parte in trepte urmand creasta sau panta muntilor.
Urmasii incasilor de atunci au stiut de existenta acestul oras, dar nici fripti nu ar fi dezvaluit ceva spaniolilor!
Vegetatia a acoperit vestigiul, drumurile de acces la ea au fost si asa deosebit de abrubte, inguste, ascunse.
Se stie si acum mult mai multe decat ceea ce lasa sa ne parvina puterea oculta fiindca acest gen de practici sangeroase l-au folosit pe intreg pamantul. Nu au asadar nici un interes sa ne lasa sa aflam prea multe sau mai ales sa lasa sa se faca cercetari autentice, nu contrafacute sau cenzurate. Dac pietricica cu pietricica vom reface puzzel.ulce alcatuieste Pamantul nostru minunat! Ce nu vom afla prin dovezi materiale ne vom „aminti” ca tot noi am fost aceia care am „participat” vartos la cam tot ce s-a petrecut pe Pamant de o vesnicie!
Multumesc draga Razvan pentru aceasta Calatorie unde am zarit fete FERICITE a unor oameni ce se straduiesc sa traiasca in simbioza cu natura, cu animalele si …cu ei insisi .Va imbratisez
superb,,,, visul meu de ani buni sa ajung in Peru ,,, la Machu Picchu ,,,
poate in viata viitoare ,,,,
Multumesc Razvan