Scrisul, între vindecare şi destin

20 lei www.editura-foryou

În această carte despre boală şi despre efectul vindecător al cuvintelor, tânăra scriitoare, Doina Postolachi, ne invită să intrăm în viaţa ei, să îi observăm suferinţa fizică şi zbuciumul sufletesc şi apoi, când pentru cei mai mulţi dintre noi lucrurile ar putea părea că au apucat-o pe un traseu definitiv conturat, să fim martorii renaşterii ei spirituale. Departe de a considera că diagnosticul de boală incurabilă este fatal, Doina alege să trăiască precum un om normal, să lupte cu toată forţa pentru viaţă şi, astfel, să ne dea tuturor un exemplu că boala este o cale de evoluţie spirituală. Când tu reuşeşti, simţi că face parte din menirea ta să le împărtăşeşti acest lucru tuturor, pentru ca aceia care se află în suferinţă să capete curajul de a privi dincolo de boală, spre vindecare, sănătate şi spre un viitor senin.

Intenţia cu care a fost scrisă această carte este una nobilă – aceea de a ne da tuturor speranţă, arătându-ne că putem accepta, cu seninătate, ceea ce pentru majoritatea dintre noi ar putea părea un diagnostic fatal, că putem înfrunta boala cu  demnitate şi curaj, alegând, clipă de clipă, să o vedem ca pe o cale de evoluţie spirituală, ca pe o şansă la un început şi nu ca pe o avanpremieră a sfârşitului.

Deşi boala lasă urme fizice adânci, Doina iese din acest proces, nemutilată sufleteşte – ba chiar, aş putea spune, şi mai motivată să continue să scrie, ca să ne împărtăşească experienţa ei radicală de transformare, sperând ca fiecare om să se regăsească în ceea ce scrie ea, iar cei bolnavi să primească o doză necesară de optimism şi încredere.

(din prefaţa Irinei Binder)

Dragii mei cititori, din nou Dumnezeu mi-a adus in cale o scriitoare româncă din Basarabia, care a scris, cu mult talent, o carte de mare sensibilitate. Cartea se numeşte SCRISUL ÎNTRE VINDECARE ŞI DESTIN, iar numele autoarei este Doina Postolachi. Ea vine din Basarabia si s-a naturalizat in Bucureşti. Din carte veţi afla mai multe despre ea şi despre trăirile ei, care sunt deosebite, dat fiind că suferă de o boală grea, căreia ii face faţă cu mult curaj. Din lupta ei vom invaţă si noi cum să depăşim obstcolele din viaţă, chiar şi atunci când sunt extrem de grele şi cum să ieşim victorioşi. Cartea este un indemn spre curaj, o dovadă imensă de dragoste de viaţă şi forţă de învingător. Doina devine un exemplu pentru noi toţi şi o speranţă că dacă ea a reuşit, reuşim şi noi!!!

Cititorul vrea să ştie tot. Cum gândeşti. Ce simţi. Ce îţi aminteşti. Ce vise ai. Ce regrete. Care sunt speranţele tale. Care sunt fricile tale. Dacă ascunzi ceva ce poate i-ar fi vital, cititorul o simte. Şi pentru că nu ştie ce este, ce anume îi ascunzi, resimte gelozie. Sau invidie. Sau frică. “Poate că altcineva înţelege mai bine ce scrii?” “Poate că nu pentru el ai scris?” “Poate că eşti dintr-un alt anturaj, sau poate că este el din alt mediu? Poate unul inferior ţie?”; “Dar de ce nu scrii şi pe înţelesul lui?”; “De ce nu el?” “De ce alta, altul, alţii, altele să te înţeleagă şi să cauţi, în ei, consolare?”

Şi el te poate iubi. Şi el îţi poate iubi cartea şi el îţi poate simţi şi înţelege cărţile. Şi el are nevoie de experienţa ta. Măcar să ştie ce ai simţit şi cum ai reuşit să fii puternic. Să nu îţi pierzi minţile. Să nu îţi pierzi speranţa. De ce anume te-ai agăţat, ca să nu te duci la fund?… Trebuie să le ştie. Poate că, într-o zi, şi lui îi vor prinde bine.”

Am învățat că trebuie să scriu mai simplu şi mai pe înţelesul tuturor. Poate chiar şi în mai multe cuvinte, dacă este nevoie. Dar să scriu pentru toţi. Pentru că darul pe care îl am nu îmi aparţine. Cel care citeşte are nevoie să ştie cele mai ascunse gânduri ale celui care scrie. Cele mai oneste emoţii. Despre oameni, despre lucruri. Despre el însuşi. Despre viaţă. Despre Dumnezeu.

A trebuit să scriu aceasta carte, a trebuit să o eliberez în lume. Povestesc despre cum e să fii faţă în faţă cu tine însuţi, cu fricile tale, cu regretele tale, frustrările tale, visele tale, moarte acum – faţă în faţă cu o lume întreagă, care nu vrea să-ţi promită imposibilul şi faţă în faţă cu o boala incurabilă. Povestesc despre cum e să fii o femeie tânăra, frumoasă şi foarte singură. Pentru că sunt bolnavă.

În această carte, povestesc felul în care mi s-a amintit care este menirea mea. Povestesc despre nenumăratele feluri în care atrăgeam, miraculos, soluţii, la diverse provocări. Despre cum mi-am dezvoltat forţa mentală. Şi despre cum atrag vindecarea. Am simţit că pot ajuta lumea, împărţind această cunoaştere. Si cum altfel să o fac, dacă nu în scris?

Am învăţat că trebuie să-i ajut şi pe ceilalţi, să experimenteze miraculosul. Am învăţat că trebuie să scriu astfel încât să-l fac pe fiecare cititor în parte, să simtă că pentru el am scris această carte. Am învăţat că şi el, cititorul, îşi doreşte un dialog cu Dumnezeu. Aşa cum îl are cel care scrie. Atunci când scrie.

Scrisul e o confesiune. E ca un angajament de transparență. A-mi citi cartea este răspunsul tău, cu iubire, la iubirea mea. Cu care am scris-o.

Doina Postolachi