skip to Main Content
0744.135.444 Redactia@filedelumina.ro

Unde se ascunde creativitatea?

 

Scriitoarea Amy Tan patrunde în lumea procesului de creație și caută să afle cum poți crea ceva din nimic, cum poți ajunge la un rezultat minunat și surprizător daca pornești de la zero, de unde vine inspirația? Întâmplările favorabile sunt doar coincidențe? Dar cele nefavorabile?

Importanţa nimicului: din nimic rezultă ceva Acesta e un eseu pe care l-am scris la vârsta de 11 ani şi am obţinut un 9.
Vă voi vorbi despre nimicul care rezultă din ceva şi felul în care creăm. Şi am să încerc să fac asta în intervalul de 18 minute în care ni s-a spus să ne incadrăm şi să respect poruncile TED: de fapt, acest lucru poate duce la o experienţă vecină cu moartea, dar vecinătatea morţii e benefică pentru creativitate. OK.

Şi mai vreau să explic ceva, fiindcă David Eggers a spus că mă va sâcâi cu întrebări, dacă spun vreo minciună sau ceva care să nu fie valabil pentru creativitate în general. Am respectat asta pentru jumătate din spectatorii de aici, care sunt oameni de ştiinţă. Când spun „noi”, nu mă refer neapărat la voi; mă refer la mine şi la emisfera mea dreaptă, la emisfera mea stângă şi la creierul dintre ele, care se comportă ca un cenzor si care îmi indică faptul că ceea ce spun este greşit. Voi face asta, analizând, de asemenea, ceea ce cred că face parte din procesul meu creativ, care conţine un număr de întâmplări care sunt reale; de fapt, nimicul începe chiar mai devreme decât momentul în care creez ceva nou. Asta cuprinde natura, îngrijirea şi ceea ce eu numesc coşmaruri.

În ceea ce priveşte natura, vedem dacă suntem în mod nativ dotaţi cu ceva, poate undeva în creier, un cromozom anormal care să producă acel efect similar inspiraţiei. Unii oameni ar spune că ne naştem cu el din diverse alte cauze, iar alţii, precum mama mea, ar spune că îmi iau inspiraţia din vieţile anterioare. Alţii ar mai spune despre creativitate că ar fi o funcţie a unei ciudăţenii neurologice – sindromul van Gogh – că ai o mică psihoză, sau depresie. De altfel, trebuie să menţionez – am citit recent că van Gogh nu era neapărat nebun, ci că e posibil să fi avut convulsii ale lobului temporal şi că aceasta ar fi putut cauza explozia lui de creativitate – probabil există un efect asupra vreunei părţi a creierului. Am să precizez că, de fapt, şi eu am manifestat convulsii ale lobului temporal, acum câţiva ani, dar era în perioada în care scriam ultima mea carte, iar unii spun că acea carte este destul de diferită.

Cred că, în parte, începe şi cu o criză de identitate – ca de exemplu, cine sunt, de ce sunt această persoană, de ce nu sunt negresă, ca toată lumea? Iar uneori eşti dotat cu talente, dar e posibil să nu fie genul de talente care dezvoltă creativitatea. Eu obisnuiam sa desenez. Credeam că voi deveni artistă. Şi aveam un pudel. Nu era rău, dar nu era foarte creativ. Fiindcă tot ce ştiam să fac era să reprezint exact ceea ce vedeam, unu la unu. Şi am senzaţia că probabil am copiat asta dintr-o carte. Iar, pe deasupra, nu excelam într-un anumit domeniu în care aş fi vrut şi privind aceste note, nu stăteam rău, dar, în niciun caz ele nu prezic faptul că, într-o zi, aveam să îmi câştig existenţa din înşiruirea meşteşugită a cuvintelor.

Un alt principiu al creativităţii este să fii confruntat cu o traumă în copilărie. Iar eu am suferit de ceea ce multe alte persoane cred că au suferit – şi anume, de faptul că trebuia să mă ridic la înălţimea unor aşteptări. Acea figurină, de altfel, figurina din imagine e o jucărie care mi-a fost oferită când aveam doar nouă ani, ca să mă ajute să devin doctor, de la o vârstă foarte timpurie. Unele aşteptări au durat foarte mult: de la cinci la 15 ani; aceea, de exemplu, ar fi trebuit să fie ocupaţia mea adiacentă, care m-a lăsat cu un sentiment de eşec.

Dar ceva foarte real a avut loc în viaţa mea şi s-a întâmplat când aveam aproximativ 14 ani. S-a descoperit că fratele meu, în 1967, apoi tatăl meu, şase luni mai târziu, aveau tumori pe creier. Iar mama mea credea că ceva ieşise din ordinea firească, iar ea avea să afle ce era. Şi avea să repare tot. Tatăl meu era pastor baptist şi credea în miracole şi că totul era la voia Domnului. Dar, fireşte ca, până la urmă, au murit amândoi, la distanţă de şase luni unul de altul. Iar apoi, mama mea a crezut că de vină era soarta, sau blestemele – a căutat toate motivele din lume să explice de ce s-a produs aşa ceva. Tot, în afară de întâmplare. Nu credea în întâmplare. Pentru toate exista un motiv. Iar unul dintre motive, credea ea, era că mama ei, care murise când ea era foarte tânără, era supărată pe ea. Aşa că am avut această noţiune a morţii care mă înconjura fiindcă mama mea mai credea şi că următoarea eram eu, iar apoi ea. Şi atunci când ai de-a face cu perspectiva mortii tale foarte curand, începi să te gândeşti foarte mult la tot. Devii foarte creativ, într-un fel care te ajută să supravieţuieşti.

Iar asta a condus apoi la marile mele întrebări. Care sunt aceleaşi până astăzi. Şi acestea sunt: De ce ni se întâmplă anumite lucruri şi cum ni se întâmplă? Sau cea pe care mama mea şi-o punea: Cum fac să se întâmple anumite lucruri? E minunat să îţi pui aceste întrebări, când scrii o poveste. Fiindcă, până la urmă, în acel cadru, între pagina unu şi 300, trebuie să răspunzi la întrebarea legată de motivul pentru care anumite lucruri se întâmplă, cum se întâmplă, în ce ordine. Care sunt influenţele? Cum pot eu, în calitate de narator, de scriitor, să influenţez ceea ce se întâmplă? Mai e o întrebare pe care cred că mulţi dintre oamenii de ştiinţă şi-au pus-o. E ca o cosmologie, iar eu trebuie să dezvolt o cosmologie a propriului univers, în calitatea de creator al acelui univers.

Vedeţi, este un „du-te vino” continuu în încercarea de a reuşi să rezolv problema – durand foarte mulţi ani, de cele mai multe ori. Prin urmare, când mă refer la creativitate, cred că e vorba de simţul sau inabilitatea de a-mi reprima tendinţa de a vedea corelaţii între, practic, toate lucrurile din viaţă. Şi am făcut multe corelaţii, pe baza a ceea ce s-a întâmplat de-a lungul acestei conferinţe, aproape pe baza tuturor întâmplărilor.

Voi folosi, ca metaforă, următoarea corelaţie: mecanica cuantică, pe care nu prea o înţeleg, dar o voi folosi ca proces pentru a explica de ce este o metaforă potrivită. Deci, în mecanica cuantică, avem energie negativă şi materie negativă. Este similar întrebărilor despre modul în care se întâmplă lucrurile. Există multe necunoscute şi, de multe ori, nu ştim ce sunt decât prin prisma a ceea ce nu sunt. Dar, când faci aceste corelaţii, îţi doreşti ca ele să se contopească într-un fel de sinergie în cadrul poveştii şi ce obţii în acest fel, e ceea ce contează. Semnificaţia. Asta e ceea ce caut în munca mea

Mai există şi principiul incertitudinii, care este o parte a mecanicii cuantice, dacă am înţeles eu bine. (Râsete) Şi asta se întâmplă în mod constant în literatură. Mai e, de asemenea, groaznicul şi temutul efect de observator, care apare atunci când cauţi ceva, mai multe lucruri se întâmplă simultan si le priveşti din perspective diferite şi încerci să găseşti subiectul, conţinutul. Sau despre ce vorbeşte povestea, cu adevărat. Şi, dacă încerci prea mult, vei scrie numai despre asta. Nu vei descoperi nimic nou. Şi ceea ce trebuia să găseşti, ce sperai să găseşti, într-un fel ce ţine de serendipitate, nu mai e acolo. Acum, nu vreau să ignor cealaltă latură a ceea ce se întâmplă în univers, aşa cum au făcut-o mulţi dintre oamenii de ştiinţă. Aşa că o să mă refer şi la teoria stringurilor şi voi spune doar că oamenii creativi sunt multi-dimensionali şi există unsprezece niveluri, cred, ale anxietăţii. Şi toate operează în acelaşi mod.

Mai este şi o importantă întrebare legată de ambiguitate. Şi aş lega-o de ceva numit constanta cosmologică. Nu ştii ce pune lucrurile în funcţiune, dar există ceva care face asta. Ambiguitatea este, în opinia mea, absolut inconfortabilă pentru viaţa mea şi este acolo. Ambiguitatea morală. E tot timpul prezenta. Ca să vă ofer un exemplu: iată ceva cu care am fost confruntată recent. Am citit asta într-un editorial scris de o femeie care vorbea despre războiul din Iraq. Şi spunea: „Dacă salvezi un om de la moarte, eşti responsabil pentru el întreaga viaţă.” Un proverb chinezesc foarte celebru, spunea ea. Ceea ce însemna că dacă am mers în Iraq, ar trebui să rămânem acolo până se rezolvă lucrurile. Poate chiar 100 de ani. Şi mai e un proverb peste care am dat, proverb care se referă la „salvarea peştilor de la înec.” Asta spun pescarii budişti, pentru că nu au voie să omoare nimic. Dar trebuie şi să îşi câştige existenţa, iar oamenii trebuie să se hrănească. Aşa că modul în care argumentează ce fac este că salvează peştii de la înec şi că, din păcate, peştii mor în cadrul acestui proces.

Semnificaţiile ambelor metafore despre înec sunt – de fapt, una din ele este doar o interpretare a mamei mele, şi chiar e un proverb chinezesc celebru, pentru că şi ea mi-l zicea: „Dacă salvezi un om de la moarte, eşti responsabil pentru el întreaga viaţă.” Era un avertisment – nu te băga în treburile altor oameni, pentru că vei rămâne amestecat în ele. Sigur, cred că dacă cineva chiar s-ar fi înecat, l-ar fi salvat. Dar ambele proverbe, salvarea unui peşte de la înec, sau salvarea unui om de la înec, pentru mine aveau legătură cu intenţiile.

În viaţă, când ne confruntăm cu o anumită situaţie, toţi avem o reacţie. Şi apoi avem intenţii. Există o ambiguitate legată de cum trebuie să fie ceea ce trebuie să facem – şi apoi acţionăm. Iar rezultatul este posibil să nu se potrivească cu intenţiile noastre. Poate lucrurile nu merg bine. Şi atunci,dupa asta, care sunt responsabilităţile noastre? Ce ar trebui să facem? Rămânem acolo pentru toată viaţa, sau facem altceva si ne justificăm spunând: ei bine, intenţiile mele au fost bune, prin urmare nu pot fi făcut responsabil pentru tot ce s-a întâmplat. Asta e acea ambiguitate din viaţa mea, care chiar m-a perturbat şi m-a determinat să scriu o carte numită „Salvând peştii de la înec”.

Am văzut exemple ale acestui fenomen, odată ce am identificat întrebarea. Erau peste tot. Primeam indicii oriunde. Am ştiut, cumva, că fuseseră dintotdeauna prezente. Când scriu, asta se întâmplă. Primesc indicii, aluzii şi îmi dau seama că prezenţa lor era evidentă – şi totuşi, nu era. Ceea ce îmi lipseşte, de fapt, este focalizarea. Şi când găsesc întrebarea, ma focalizez pe ea. Şi toate lucrurile care par mărunţişuri în viaţă, chiar sunt influenţate de acea întrebare şi ceea ce se întâmplă cu ele este că ele devin relevante. Si se pare ca se intampla tot timpul. Ţi se pare că ceea ce se întâmplă e un soi de coincidenţă, de serendipitate, care face universul să conspire în favoarea ta. Acest lucru poate fi explicat şi prin faptul că acum ai un focus. Şi îl observi mult mai des.

Aplici acest pricipiu. Începi să priveşti lucrurile în strânsă relaţie cu problemele pe care le ai. Ce faci cu fratele tău, care a intrat în încurcături? Ai grijă de el? De ce – sau de ce nu? Poate fi ceva mult mai serios de atât – cum am mai zis, drepturile omului în Burma. Mă gândeam că nu ar trebui să merg acolo, pentru că cineva îmi spusese că asta ar demonstra consimţământul meu în ceea ce priveşte regimul militar de acolo. Şi, după o vreme, a trebuit să mă întreb: De ce ne însuşim cunoştinţe, de ce ne însuşim presupuneri pe care alţi oameni ni le-au transmis? La fel am simţit şi de-a lungul copilăriei mele, când auzeam aceste reguli de comportament moral de la tatăl meu, care era un pastor baptist. Aşa că, am decis că aveam să merg în Burma, ca urmare a propriilor mele intenţii, încă neştiind, dacă aveam să ajung acolo, ce rezultat ar putea avea acest lucru, în cazul în care aş fi scris o carte – ar fi trebuit să mă confrunt cu asta mai târziu, la timpul potrivit.

Suntem îngrijoraţi de lucruri pe care le vedem în lumea de care suntem conştienţi. Ajungem într-un anumit punct şi ne spunem, ce fac eu ca individ? Nu toţi putem merge în Africa, sau lucra în spitale, Deci, ce facem dacă avem acestă reacţie morală, acest sentiment? De asemenea, unul dintre cele mai importante lucruri cu care ne confruntăm şi despre care am discutat astăzi, este genocidul. Ceea ce duce la această întrebare, iar când mă uit la toate lucrurile care sunt ambigue din punct de vedere moral şi inconfortabile, şi când mă întreb care ar trebui să fie intenţiile mele, îmi dau seama că asta are legătura cu acea întrebare legată de identitate pe care o aveam de mic copil – şi de ce mă aflu aici şi care este sensul vieţii şi care e locul meu în univers?

Pare atât de evident – şi totuşi, nu este. Toţi urâm ambiguitatea morală, într-un sens sau altul, şi totuşi ea este absolut necesară. Atunci când scriu o poveste, ea este chiar punctul de la care încep. Câteodată pare că primesc ajutor din partea universului.Incă de la prima carte scrisă, mama spunea că e vorba de fantoma bunicii mele, pentru că părea că ştiu lucruri pe care nu trebuia să le ştiu. În loc să scriu că bunica a murit accidental, din cauza unei supradoze de opiu, în timp ce se distra mult prea bine, eu am scris, de fapt, că femeia s-a sinucis şi chiar acesta a fost felul în care s-a întâmplat. Iar mama a decis că acea informaţie trebuie să fi venit de la bunica mea.

Mai sunt şi lucruri care, într-un mod nefiresc, îmi aduc informaţii ce mă vor ajuta în scrierea unei cărţi. Spre exemplu, scriam o poveste care includea nişte detalii, o perioadă din istorie, un anumit loc. Şi trebuia să găsesc elemente istorice care să se potrivească în acel context. Am luat o carte şi prima pagină la care am deschis-o conţinea cadrul şi perioada exacte. Iar tipul de personaj de care aveam nevoie era cel din răscoala de la Taiping, care s-a întâmplat într-o zonă de lângă Qualin, iar tipul de personaj care credea că e fiul lui Dumnezeu.

Şi te întrebi, sunt lucrurile astea întâmplătoare? Ce este întâmplarea? Ce este şansa? Ce este norocul? Ce sunt aceste lucruri pe care le primeşti din partea universului şi pe care nu poţi să le explici? Şi asta face parte din poveste. Sunt aspecte la care mă gândesc în mod constant, în fiecare zi. Mai ales când se întâmplă lucruri bune – dar, în mod special, când se întâmplă lucruri rele. Chiar cred că există un fel de serendipitate şi vreau să ştiu care sunt acele elemente, pentru a le putea mulţumi şi pentru a le găsi loc în viaţa mea. Deoarece, revin, cred că atunci când sunt conştientă de prezenţa lor, se întâmplă mai multe astfel de lucruri.

Altă întâlnire pur incidentală a fost când am mers într-un loc – eram cu nişte prieteni, am mers la întâmplare într-un loc diferit şi am ajuns într-o aşezare non-turistică, un sat foarte frumos, primitiv. Am coborât trei văi, iar în a treia vale era ceva de-a dreptul misterios şi prevestitor, un disconfort pe care l-am simţit. Am ştiut atunci că acela trebuia să fie decorul noii mele cărţi. Când scriam una dintre scene, am plasat-o în a treia vale. Dintr-un anumit motiv, am scris despre nişte mormane de pietre pe care un om le construia. Nu ştiam exact de ce aveam acea imagine, dar era foarte vie. M-am blocat şi exact atunci o prietenă m-a rugat să mergem la plimbare cu câinii ei, lucru cu care am fost de acord. 45 de minute mai târziu, mergând pe faleză, am dat peste asta. Era un om, un chinez, care îngrămădea aceste pietre, fără adeziv, fără nimic. Şi l-am întrebat cum era posibl să facă asta? Şi el mi-a răspuns că fiecare lucru în viaţă are o poziţie de echilibru. Acesta era exact sensul poveştii mele, la momentul respectiv. Aveam mai multe exemple – am atât de multe astfel de momente când scriu o poveste şi nu îmi pot explica. Oare mă ajută să fac o selecţie, faptul că trăiesc aceste coincidenţe puternice, atunci când scriu despre astfel de lucruri? Sau este un fel de serendipitate pe care nu ne-o putem explica, ca şi constanta cosmologică?

Un alt lucru important la care mă gândesc sunt accidentele. Cum spuneam, mama nu credea în întâmplare. Care e natura accidentelor? Şi cum vom stabili care este responsablitatea şi care sunt cauzele, în afara unei curţi de judecată? Mi-am dat seama de asta pe propria piele, atunci când am mers în frumosul sat Dong, în Guizhou, cea mai săracă provincie a Chinei. Am văzut acest loc minunat. Am ştiut că voiam să revin. Şi am avut ocazia să fac asta, când cei de la National Geographic m-au întrebat dacă nu aş vrea să scriu ceva despre China. Am acceptat să scriu despre acest sat de oameni care cântă, o minoritate de cântăreţi. Şi ei au acceptat, iar între data la care am văzut locul şi data la care m-am întors, s-a întâmplat un accident teribil. Un om, un bătrân, a adormit, iar pătura i-a căzut într-un dispozitiv cu foc care îi ţinea de cald. 60 de case au fost distruse, iar 40 au fost grav afectate. Responsabilitatea a căzut pe umerii familiei. Fiii acelui om au fost alungaţi să trăiască la trei kilometri depărtare, într-un staul de vaci. Desigur, ca occidentali, noi spunem „A fost un accident. Nu e corect. E vorba de fiu, nu de tată.”

Atunci când mă ocup de o poveste, trebuie să mă detaşez de astfel de convingeri. Durează puţin timp, dar trebuie să mă detaşez de ele şi să merg, pur şi simplu, acolo – să fiu acolo. Aşa că am fost acolo de trei ori, în anotimpuri diferite. Şi am început să percep ceva diferit legat de istorie şi de ce se întâmplase înainte, de stilul de viaţă într-un sat foarte sărac, de lucrurile pe care le consideri bucuriile tale, ritualurile tale, tradiţiile, legăturile cu celelalte familii. Am văzut că exista un soi de dreptate în responsabilitatea asumată. Am aflat ceva şi despre o ceremonie pe care o foloseau, ceremonie ce nu mai fusese utilizată de aproximativ 29 de ani. Ea consta în trimiterea unor bărbaţi – un maestru Feng Shui trimitea aceşti bărbaţi în lumea morţilor pe cai-fantomă. Voi, ca occidentali, şi eu, ca occidentală, am spune că asta e o superstiţie. Dar după ce stai acolo mai mult timp şi după ce vezi lucrurile uluitoare care se întâmplă, începi să te întrebi ale cui credinţe guvernează lumea, determinând cum se întâmplă lucrurile.

Aşa că am rămas cu ei, şi, cut cât scriam mai mult din poveste, cu atât am înţeles mai bine acele credinţe şi cred că asta este important pentru mine – să acept credinţele, pentru că acelea sunt punctele în care povestea este reală şi acolo voi găsi răspunsurile referitoare la cum mă simt în legătura cu anumite întrebări din viaţa mea. Anii trec, desigur, iar scrisul nu se produce instantaneu, aşa cum încerc să vă demonstrez aici, la TED. Cartea vine şi pleacă. Când e gata, nu mai este cartea mea. Se află în mâinile cititorilor, iar ei au interpretări diferite asupra ei. Dar mă întorc la această întrebare: cum creez ceva, din nimic? Cum îmi creez propria viaţă?

Şi cred că acest lucru se face punându-mi întrebări, spunându-mi că nu există adevăruri absolute. Cred în specificităţi, în specificităţile povestirii – şi în trecut, în specificităţile trecutului, şi în ce se întâmplă în acea poveste, în acel moment. Mai cred şi că, atunci când vine vorba de felul în care ne gândim la lucruri, atunci când mă gândesc la noroc, la soartă, la coincidenţe şi accidente, la voinţa lui Dumnezeu, la sincronizarea dintre anumite forţe misterioase, voi ajunge să am un concept despre ceea ce înseamnă toate astea, despre cum creăm. Trebuie să mă gândesc la rolul meu. Care e locul meu în acest univers, dacă cineva a intenţionat ca eu să fiu aşa cum sunt, sau este doar ceva ce am obţinut singură? Şi mai pot afla asta, profitând pe deplin de imaginţia mea, devenind ceea ce este imaginar şi totuşi aparţine lumii reale, dar şi lumii fictive. Aşa găsesc particule de adevăr – nu adevărul absolut, sau tot adevărul. Ele trebuie să fie în toate lucrurile posibile, chiar şi în cele la care nu m-am mai gândit înainte.

Deci, niciodată nu există răspunsuri complete. Sau, mai degrabă, dacă există un răspuns, el există ca să îmi amintească că incertitudinea se găseşte în orice şi că asta e un lucru bun. Pentru că mă ajută să descopăr ceva nou. Si dacă există un răspuns parţial, un răspuns mai complet pentru mine, acela este să mă supun imaginaţiei. Să mă supun imaginaţiei înseamnă să mă introduc în poveste, până când există o transparenţă între mine şi povestea pe care am creat-o.

Aşa am descoperit că dacă simt tot ce apare în poveste – într-o anumită poveste – atunci ajung cel mai aproape, cred, de a şti ce este compasiunea, de a simţi acea compasiune. Deoarece totul, tot ce ţine de felul în care se întâmplă lucrurile, are legătură cu acest sentiment. Trebuie să devin una cu povestirea, pentru a înţelege mare parte dintre aceste lucruri. Am ajuns la finalul acestei discuţii şi vă voi dezvălui ce am în geantă, iar acest lucru este muza, reprezintă lucrurile care se transformă în vieţile noastre, lucrurile minunate care rămân alături de noi. Iat-o! Vă mulţumesc foarte mult!

Comentarii (8)
  1. Sincer, citind am avut senzatia ca vorbesc eu cu mine, cea din mine care recunosc ca imi pun cam aceleasi intrebari. Si in acelasi timp mi-a raspuns la ceva ce acum ma nedumerea si nu stiam cum sa ma abordez. Si a venit ca un raspuns. Multe evenimente le-am trait similar incercand sa le inteleg dincolo de realitate si semnificatii – utilitatea, sensul – constiinta si de ce am fost prezenta eu ? La ce de fapt mi-a folosit ? Ce trebuie sa las ca amintire si cum ? Conteaza ? Multumesc. O zi magica !

     
  2. Buna dimineata.
    Recunosc ca nu am avut rabdarea sa citesc tot textul.
    Mie mi se pare ca a-ti pune tot felul de intrebari la fiecare eveniment complici situatiile si-ti complici existenta cu asa multe intrebari.Viata curge indiferent ca te intrebi de ce si care poate fi rostul unor situatiii.Viata mea s-a desfasurat fara a ma intreba ce caut eu aici sau care este rostul meu,sau ce pot eu invata de aici,sau ce se poate crea de aici….si asa pot continua la nesfarsit.Dar am avut o inclinatie spre a citi,a citi cat mai mult.Banuiesc ca aceasta inclinatie am mostenit-o de la tata care a fost un autodidact.Tatal meu a fost un simplu cizmar,dar care,in ciuda a doar 4 clase ce le-a urmat,citea foarte mult.Imi amintesc,copil fiind,cautam prin cartile tatei o carte pe care s-o citesc si sa-mi placa si am dat peste un manual de Spinoza.Nu am uitat niciodata acest fapt.Tata,un simplu cizmar,citea Spinoza.
    Asa ca,chiar daca nu mi-am pus intrebari la nesfarsit,citind am aflat multe din ce ma interesa.Si cel mai mult m-a preocupat pe mine inechitatea din lume,dintre oameni.Acum mi-am format ideea mea proprie despre acest fapt.Nu pot spune ca sunt multumita,dar ma linistesc gandind ca in privinta inechitatii din lume nu pot schimba eu prea mult,doar sa accept si sa fac pentru mine ce pot mai bine.Nu reusesc mereu,dar viata curge si daca fenomenul reincarnarii este adevarat ,voi reveni cu cele invatate si fixate bine in constiinta mea in alte conditii care poate imi vor da mai multe satisfactii.Tot ce se spune despre reusite si satisfactii in viata prezenta difera de la individ la individ si nu tot ce se potriveste cuiva mi se va potrivi si mie.Am convingerea ca este adevarat ca vii cu un set de intelegeri intr-o noua viata si ca urmare a acestor intelegeri viata ti se va desfasura in vederea obtinerii altor intelegeri care te vor propulsa pe alta treapta de a fi multumit cu viata pe care o petreci.Este o munca subtila continua,o scoala permanenta din care sufletul tau poate avea castig de a evolua.Cel mai important pentru mine este ca am inteles ca trebuie sa lupti pentru a-ti eradica sentimentele de invidie ca altii sunt altfel sau traiesc mai bine decat mine.Cu asa conditii am fost de acord sa vin in aceasta viata si indiferent de circumstante eu urc spirala vietii,nu o cobor.
    Iata ca am scris si eu un eseu….o fi avand careva rabdare sa-l citeasca?
    O zi buna sa aveti.

     
    1. Stimata doamna Sefora,
      Textul este doar o stenograma a ceea ce se prezinta in clip. Important este sa urmariti imaginile si sa vedeti si sa ascultat expunerea. Avand in vedere acest lucru, in mod evident o mare parte din informatiile transmise se pierd daca nu urmariti clipul.
      O zi minunata!

       
  3. Da,ai dreptate,dar nu stiu de ce nu mi se deschide genul acesta de clip.Nu prea sunt eu priceputa la computere si urmaresc si eu ce pot.
    Multumesc mult.Sa ai o zi buna.

     
  4. …… Salut voios si luminos dragii mei luminosi ! …. Ca de obicei exceptional acest filmulet TED…
    …. Multumesc , multumesc , multumesc …. Singura mare problema la un astfel de material e ca trebuie
    foarte bine studiat,analizat … La o prima citire nu intelegi mare lucru … Acum fac in felul urmator : citesc
    tot textul de la cap la coada apoi vad filmuletul integral si mai apoi mai citesc din nou textul de la cap la
    coada … Cateodata in timpul vizionarii filmului mai dau pe pauza sau mai dau inapoi ca sa inteleg mai bine …
    …. Iti trebuie rabdare … Multa rabdare … Dar merita efortul … Cantitatea de informatie pe care acesti
    oameni respectabili care vorbesc aici o transmit in cele aprox. 20 min. este foarte mare … E foarte interesant
    sa poti sa vorbesti in cuvinte simple despre lucruri atat de complexe … Este vorba despre niste mecanisme ,
    despre niste resorturi atat de subtile … E fascinant …
    …. Cu siguranta in interiorul fiecaruia dintre noi sunt o sumedenie de intrebari pe care ni le punem ….
    …. Am vrea sa gasim tot timpul raspunsuri la intrebarile noastre …. De ce ni se intampla ceea ce ni se intampla? …
    … Vine ceva din pura intamplare … sau … nimic nu este intamplator ? … Eu cred ca nimic in Viata nu este intamplator …
    …. Cautam raspunsuri … si cautam … si cautam …. In marea noastra cautare cred totusi ca trebuie sa avem si o mare
    doza de seninatate , de impacare cu noi insine … Niciodata nu vom sti totul … Niciodata nu vom intelege totul … Trebuie
    sa fim impacati cu asta … Sunt doar bucati de raspunsuri … Fiecare adevar are doza sa de subiectivism … Ce e de
    fapt Adevarul ? … Pentru fiecare in parte este ceea ce el vrea sa vada , sa accepte , sa creada … Si asta e Adevarul
    fiecaruia dintre noi …. Intelepciunea este in a sti sa vezi lucrurile din mai multe perspective … Intelepciunea e sa accepti
    ca tot ceea ce stii si crezi la un moment dat are doza sa de subiectivism … Intelepciunea e sa te abtii de la a spune
    „… Acesta este Adevarul …” …. Intelepciunea e sa vrei sa inveti lucruri noi, sa imbratisezi perspective noi … dar.. si sa stii
    sa te bucuri in cautarile tale , sa te bucuri de calatoria ta …
    …. Va iubesc dragii mei luminosi … Si … Va doresc numai Bine ! ….

     
  5. Cine sunt eu ? ..Ma privesc de undeva de sus ..De acolo am vizibitate mai mare …O insiruire de atomi…electroni ..protoni…..etichete ..etichete..multe etichete…… pentru a putea descrie ceea ce vad ..ce simt ..ce traiesc ..Dupa mine viata nu ar trebui etichetata ..Etichetarea lucrurilor te face sa invetezi alte , si alte etichete….secunde ..minute ..ore zi ..ani..
    Pierdere de ..timp..alta etichetare ..alta limitare..Ne delimitam singuri existenta ..Ne autoincarceram in propria inchisoare ..Apoi..impovarati de greutatea limitarilor simtim cum ne innecam in apele involburate ale mintii ..Unii se complac in aceasta situatie ..dau uneori din maini si incearca sa iasa la suprafata ..Trag o gura de aer si se zbat in continuare ..Se reaintorc ..si iar se reintorc in acele ape tulburi si zbuciumate din care au plecat…Cunosc acele locuri .Am fost si eu .o data .de doua ori ..Am reusit sa ma opresc pentru un moment din acea zbatere continua ..si acum sunt aici la pupitru….Culmea ..Cine pe cine observa ..Cine cu cine joaca ..Cine castiga cine pierde ?
    Nu mai dau nici o importanta ..sunt atat de captivata de joc ..Imi place la nebunie ..
    Starile de iubire , recunostinta , compasiune , bucurie …imi incarca ,, bateriile ,,..E o stare in care ma simt cel mai bine …
    Dar uneori ..furia …frustrarea ..stresul ..ma fac sa ma simt inchisa intr-o colivie …Atunci dau din ,, aripi ,,si-mi iau zborul…
    Iubesc … libertatea ..linistea .. lumina care se reflecteaza in mine …imprastiind in jurul meu raze paralele ..
    Iluzia materiei dispare …Sunt eu ceea ce am fost la inceputuri…Nu sunt nimic si totusi sunt Totul ..! :)

     
  6. Suntem energie pura care poseda informatie si care e integrata perfect in acest sistem macrocosmic ! ……………
    OSHO :)
    1-Atunci când te naşti, nu eşti un copac, ci o sămânţă. Trebuie să creşti, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulţumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legatură decât cu tine, cu evoluţia ta personală

    2–Omul poartă în interiorul lui un mare tezaur, însă el mai poartă în sine şi întreaga moştenire animală. Aceasta trebuie îndepărtată, pentru a permite comorilor să se înalţe în câmpul conştiinţei, pentru a fi împărtăşite cu ceilalţi. În realitate, aceasta este caracteristică bogăţiei: cu cât o împarţi mai mult cu alţii, cu atât îţi aparţine mai mult.”
    3-Dacă nutreşti o anumită idee un timp prea îndelungat, începe să devină realitate. Îţi creezi realitatea cu ajutorul propriilor idei – este o proiecţie.
    4-Singura funcţie a minţii este de a diviza la nesfârşit. Rolul inimii este de a vedea ceea ce uneşte, lucru de care mintea nu este deloc capabilă. Mintea nu poate să înţeleagă ceea ce se află dincolo de cuvinte; ea poate să înţeleagă numai ceea ce este corect din punct de vedere lingvistic, ceea ce este corect din punct de vedere logic. Ea nu este preocupată de existenţă, de viaţă, de realitate. Mintea este, ea însăşi, o ficţiune. Poţi trăi şi fără minte. Însă nu poţi trăi fără inimă. Şi cu cât existenţa ta este mai profundă, cu atât este şi inima ta mai implicată.
    5-Cea mai mare parte a problemelor noastre apar doar pentru că nu le-am privit niciodată cu adevărat, nu ne-am îndreptat niciodată atenţia asupra lor pentru a vedea ce sunt ele în realitate. Încercaţi să creaţi numai lucruri frumoase, nu aduceţi la viaţă nimic urât. Nu aveţi prea mult timp şi nu aveţi nici multă energie de pierdut. Având o viaţă atât de scurtă, având o sursă de energie atât de mică, este pur şi simplu stupid să o pierdeţi în tristeţe, în furie, în ură, în gelozie. Folosiţi-vă energia în iubire, folosiţi-o în acţiuni creatoare, în prietenie, în meditaţie; îndreptaţi-vă spre ceva care să vă înalţe. Şi cu cât vă înălţaţi mai mult, cu atât întâlniţi mai multe izvoare de energie care stau la dispoziţia voastră. Depinde numai de voi.,,………….
    Noi , suntem co-creatori ai universului, responsabili de mini-universul complexului corp-fiinta pe care il avem …
    Un documentar de exceptie !
    Multumesc , Razvan ! :)

     

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/angel.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1zambet-mare.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1hohot de ras.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/dracusor.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/ganduri.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1Astept.gif 
http://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1Bataile inimii.gif 
more...
 

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back To Top