E zi sau noapte?

În drumurile mele prin sat, deseori mă opresc la bătrânul Ion. Aici văd oamenii ce vin de departe, pentru leacuri și sfaturi de la înțelept. El este atracția satului nostru. Toți copiii îl plac, dar se fac multe glume pe seama lui.
Puși tot timpul pe șotii, împreuna cu toată ceata scorneam care mai de care câte ceva pentru a-l necăji pe bătrân. Într-o zi l-am prins dormind în prispă și i-am legat un picior de unul dintre stâlpii casei. Când s-a trezit, s-a împiedicat și a căzut. Nu s-a lovit, pentru că el niciodată nu pățește nimic. Altă dată i-am luat scara, după ce se urcase într-un copac.
El ne privește și… râde. De fapt, la toate șotiile noastre el se distrează cel mai tare si pentru asta îl iubim.
Bătrânii din sat și chiar părinții noștri ne ceartă deseori, pentru că ei îl privesc cu mare respect și admirație, ca pe un mare înțelept.
Câteodată le mai facem câte o surpriză și musafirilor lui. Cea mai comună este să-i învârtim prin sat, pe cei care veneau in la el pentru prima dată.
Un copil le spune că înțeleptul locuiește într-un capăt al satului, apoi alt copil îi trimite în partea cealaltă, apoi când se apropie de casa lui, le spunem că e plecat la biserică, la câmp sau la islaz. Apoi fugim.
Mulți se plâng de noi în fața bătrânului, dar el dă din mână și, cu o voce groasă, spune doar atât: „copiii…”
Îmi aduc aminte că l-am întrebat, într-o zi, de ce nu se supără pe noi? Oricine altcineva ne-ar alerga cu parul prin bătătură. El m-a privit și, cu un zâmbet mare, mi-a răspuns:
– Eu nu mă supăr pentru că e hazliu tot ce faceți voi, copilandrii din sat.
– Dar cei care se tot plimbă prin sat si primesc undrumari greșite de la noi, ei se plâng mereu.
– Ooo, da, se plâng. Dacă vor să mă gasească, mă găsesc indiferent că dau roată satului sau vin direct. Dacă renunță și se întorc, înseamnă că nici nu au avut nevoie de mine.
Câteodată ne trimite după ierburi prin pădure. Ne-a învățat fiecare plantă cum arată și ne-a spus unde o putem găsi. Acum toți le știm foarte bine. Din ele își face el leacurile. Noi nu le încurcăm și nici nu venim fără ele. Are un har pe care nu-l înțelegem. Când ne spune de unde să luăm plantele, niciodată nu se înșeală. Eu am pățit-o acum un an, când m-a trimis să-i aduc o floare rară. Avea nevoie de petalele ei. Mi-a zis că o găsesc în poieniță, lângă tufiș. Nu am zărit-o, oricât de mult am căutat-o, așa că m-am întors cu mâinile goale. Atunci m-a luat de mână și m-a dus cu el. Mi-a arătat tufișul și, când a dat la o parte câteva frunze mai mari, era o singură floare – floarea noastră.
Mai este o oră până la asfințit și în curtea lui Ion sunt vreo zece oameni. Sunt de la orașul de departe. Au haine elegante și sunt atât de preocupați de cum arată, încât nici nu au ochi decât pentru hainele lor. Să nu se murdărească, să nu se prăfuiască, să nu se păteze… cam greu la noi în sat. Au venit cu întrebări importante, dar Ion le-a dat sfatul cel bun. Acum sunt fericiți, căci și-au primit răspunsurile.
Un domn ce pare mai important îl întrerupe pe Ion în mijlocul vorbelor sale, ca să-i anunțe pe toți că vine noaptea și că trebuie să plece.
– De unde știi că vine noaptea?, se aude glasul lui Ion.
– Pentru că e ora opt. Așa arată ceasul meu…
– Și dacă e opt dimineața? Ochii lui Ion se îndreaptă spre o tânără – spuneti dvs. domnișoară…
– Când se întunecă și nu mai putem deosebi un om de un pom.
– Nu! Dar poate știe domnul mai în vârstă, spune Ion zâmbind.
– Când nu mai vedem dacă suntem sau nu pe drum…
– Nici!
– Atunci de unde știm dacă e zi sau noapte?
– E simplu, îl aud pe Ion zicând, când privești un om și vezi în el un frate, atunci e zi – altminteri, orice oră ar fi, tot noapte este!

Autor text: Răzvan