Minunea muzicii clasice

Astăzi vă invit să facem o călătorie încântătoare în lumea muzicii clasice – o călătorie către un tărâm minunat, cu un ghid absolut fabulos.

Benjamin Zander are două pasiuni fervente: muzica clasică și dorința de a ne face să realizăm cât de mult ne place muzica clasică, chiar dacă nu ne dămîncă seama — şi prin extensie, dragostea pentru noi posibilități, noi experiențe, noi conexiuni.

Probabil ca mulţi dintre voi cunosc povestea celor doi vânzători care s-au dus în Africa, la începutul anilor 1900. Au fost trimişi să afle dacă existau oportunităţi pentru vânzare de pantofi și ambii au scris telegrame către Manchester. Unul a scris: „Situaţie fără speranţă. Stop. Ei nu poartă pantofi.” Al doilea a scris: „Glorioasă oportunitate! Nu poartă pantofi, încă.” (Râsete)

O situaţie similară există în lumea muzicii clasice, pentru că sunt oameni care consideră că muzica clasică e pe moarte. Iar câţiva considerăm că încă n-aţi văzut nimic. Şi decât să intrăm în statistici şi trenduri şi să vă spun despre toate orchestrele care se închid şi despre casele de discuri care dau faliment, m-am gândit să facem un experiment în seara aceasta. De fapt, nu-i chiar un experiment, pentru că ştiu rezultatul.

Dar e ca un experiment.  Acum, înainte să  începem trebuie să fac două lucruri. În primul rând, să vă reamintesc cum sună un copil de 7 ani care cântă la pian. Poate că aveţi acest copil, acasă. Sună ceva în genul acesta. (Pian) Văd că unii din voi recunosc acest copil. Dacă exersează un an şi ia lecţii, are opt ani şi sună cam aşa. (Pian) Apoi exersează încă un an şi ia lecţii; acum are nouă ani. (Pian) Apoi exersează încă un an şi ia lecţii; acum are zece ani. (Pian) În momentul acesta, de obicei renunţă. Acum, dacă ar mai fi aşteptat încă un an, ţi fi auzit asta: (Pian)

Acum, ce s-a întâmplat poate nu e chiar ce credeți, că a devenit brusc pasionat, captivat, implicat, a avut profesor nou, a devenit adolescent sau orice altceva. Ce s-a întâmplat de fapt, este că s-au redus impulsurile. Vedeţi, prima dată cânta cu un impuls pe fiecare notă. (Pian) A doua oară cu un impuls la fiecare două note. Vedeți asta, uitându-vă la capul meu. (Râsete) Copilul de nouă ani punea câte un impuls la fiecare patru note. (Pian) Şi cel de zece ani, la fiecare opt note. (Pian) Iar cel de unsprezece ani, un singur impuls pentru întreaga frază. (Pian)

Da — nu ştiu cum am ajuns în această poziţie. (Râsete) Nu mi-am propus să mişc umărul, să mișc corpul. Nu, muzica m-a împins într-o parte. Asta numesc eu „cântat pe o singură fesă”. (Pian) Poate să fie cealaltă fesă. (Pian) Un domn urmărea odată o prezentare de-a mea, pe când lucram cu un tânăr pianist. Domnul era preşedintele unei corporaţii din Ohio, SUA. Lucram cu acel pianist tânăr şi i-am spus: „Problema ta este că tu cânţi pe două fese. Ar trebui să cânţi pe o singură fesă.” Şi i-am mutat corpul în felul ăsta, în timp ce cânta. Deodată, muzica a luat avânt. S-a înălțat. Auditoriul a fost mişcat, când a auzit diferenţa. Apoi am primit o scrisoare de la acest domn. Mi-a spus: „Am fost atât de mişcat! M-am întors şi mi-am transformat întreaga companie, într-o companie pe o singură fesă.” (Râsete)

Celălalt lucru pe care voiam să-l fac este să vă spun despre voi. Sunt 1600 de oameni aici, cred. Estimarea mea este că probabil 45 dintre voi sunt pur şi simplu pasionaţi de muzica clasică. Adoraţi muzica clasică. Radioul vă e întotdeauna pe postul clasic. Aveţi CD-uri în maşină, mergeţi la simfonii. Copiii voştri cântă la instrumente. Nu vă puteţi imagina viaţa, fără muzica clasică. Acesta e primul grup — unul destul de mic. Apoi există un alt grup, mai numeros. Aceştia sunt cei ce nu sunt deranjaţi de muzica clasică. (Râsete) Veniţi acasă după o zi lungă, luaţi un pahar de vin, vă întindeţi pe canapea. Puţin Vivaldi în fundal, nu strică. (Râsete) Acesta e al doilea grup. Acum vine al treilea grup. Aceştia sunt cei care nu ascultă niciodată muzică clasică. Pur şi simplu, nu face parte din viața voastră. O suportați ca pe fumul din holurile din aeroport, dar — (Râsete) poate puțin dintr-un marş din Aida, când intraţi în hol. Dar altfel, n-o auziţi niciodată. Acesta e probabil cel mai numeros grup dintre toate.

Şi mai există un grup foarte mic. Aceştia sunt cei care cred că n-au ureche muzicală. Un număr uimitor de oameni cred că sunt afoni. Aud foarte des: „Soţul meu nu are ureche muzicală.” (Râsete) De fapt, nu poți fi surd la notele muzicale. Dacă ai fi, n-ai putea schimba vitezele la mașina cu cutie manuală de viteze. N-aţi putea face diferenţa între cineva din Texas şi cineva din Roma. Iar telefonul. Telefonul. Dacă vă sună mama de pe telefonul ei vechi, vă sună şi spune „Bună,” nu numai c-o recunoaşteţi, dar ştiţi şi în ce dispoziţie este. Aveţi o ureche fantastică. Toată lumea are ureche. Nimeni nu duce lipsă de ureche muzicală.

Dar vă spun ceva. Nu merge să continui cu o asemenea prăpastie între cei care înţeleg, iubesc şi sunt pasionaţi de muzica clasică şi cei care n-au nicio relaţie cu aceasta. Oamenii fără ureche muzicală nu mai sunt aici. Dar chiar şi cele trei categorii rămase, sunt prea distanţate. Nu continui până când fiecare persoană din sală – aici în Aspen şi toţi cei ce ne privesc – nu ajunge să înţeleagă şi să iubească muzica clasică. Asta vreau să facem.

Acum, observați că n-am niciun fel de dubiu că acest lucru va funcţiona, nu-i aşa? Este una dintre trăsăturile unui conducător, de a nu se îndoi nici un moment de capacitatea celor pe care-i conduce, de a realiza orice visează. Imaginaţi-vă dacă Martin Luther King ar fi spus: „Am un vis. Evident, nu sunt sigur dacă ei vor fi în stare.” (Râsete)

Bine. Am să vă cânt o bucată din Chopin. E un frumos preludiu de Chopin. Unii îl veți recunoaşte. (Pian – Chopin) Ştiţi ce cred că s-a întâmplat în această sală? Când am început, ați gândit: „Ce frumos sună.” (Pian – Chopin) „Nu cred c-ar trebui să mergem în acelaşi loc, în concediul de vară din anul viitor.” (Râsete) E amuzant, nu-i aşa? E amuzant cum aceste gânduri se furişează în capul vostru. Şi bineînţeles — (Aplauze) bineînţeles, dacă piesa e lungă şi aţi avut o zi grea, s-ar putea să ațipiți. Şi însoţitorul vă va înghionti şi vă va reproşa: „Trezeşte-te! E cultură!” Şi apoi vă veţi simţi şi mai rău.

Dar v-aţi gândit vreodată că motivul pentru care vă adoarme muzica clasică nu e din cauza voastră, ci a noastră? S-a gândit cineva în timp ce cântam „De ce foloseşte atâtea impulsuri?” Dacă aş fi făcut aşa cu capul, în mod sigur v-aţi fi gândit la asta. (Pian) Pentru tot restul vieţii, de fiecare dată când auziți muzică clasică, veți ști dacă auziţi acele impulsuri.

Să vedem exact ce se întâmplă aici. Avem un Si. Acesta e un Si. Următoarea notă e Do. Treaba lui Do e să-l facă pe Si să sune trist. Şi reuşeşte, nu-i aşa? (Râsete) Compozitorii ştiu asta. Dacă vor muzică tristă, pur şi simplu alătură aceste două note. ♫ ♪ ♫ De fapt e un Si cu patru tristeţi. (Râsete) Acum, coboară spre La. Acum Sol, apoi Fa. Deci avem Si, La, Sol, Fa. Şi dacă avem Si, La, Sol, Fa, ce notă aşteptăm acum? A, poate a fost o greşeală. Să încercăm din nou. Oooh, corul TED. (Râsete) Aţi observat că nimănui nu-i lipsește urechea muzicală, nu? Nimănui. Fiecare sat din Bangladesh, fiecare sătuc din China — toată lumea ştie: Si, La, Sol, Fa — MI. Toată lumea aşteaptă acel Mi.

Ei bine, Chopin n-a vrut să ajungă la Mi aici, fiindcă ce s-ar fi întâmplat? S-ar fi terminat, ca Hamlet. Vă amintiţi de Hamlet? Actul 1, Scena 3: află că unchiul i-a omorât tatăl. Vă amintiţi că se tot duce la unchiul său şi aproape că-l omoară. Apoi se îndepărtează şi se duce la el din nou şi aproape că-l omoară. Şi criticii, care stau toţi în ultimul rând, trebuie să aibă o opinie, aşa că spun: „Hamlet e nehotărât.” (Râsete) Sau spun: „Hamlet suferă de complexul lui Oedip.” Nu, altfel s-ar fi terminat piesa, proştilor!  De-asta pune Shakespeare atâtea lucruri în Hamlet. Ştiţi şi voi — Ophelia înnebuneşte, dramă în dramă, craniul lui Yorick şi groparii. Asta, ca să amâne până în Actul 5, când poate să-l omoare.

E la fel şi cu Chopin. E gata să atingă nota Mi, dar spune: „Hopa, mai bine urc şi mai cânt încă o dată.” Şi repetă. Acum devine entuziasmat. Ăsta e entuziasm, nu trebuie să vă faceţi probleme. Acum ajunge la Fa diez şi, într-un final, ajunge la Mi, dar nu e acordul bun — nota pe care-o caută este asta ş,i în loc să ajungă acolo, cântă… Numim asta „cadenţă înşelătoare”, pentru că ne amăgeşte. Le spun mereu studenţilor mei: „Dacă aveţi o cadenţă înşelătoare ridicaţi sprâncenele, ca toată lumea să știe.” (Râsete) (Aplauze) Bine. Ajunge la Mi, dar nu e nota care trebuie. Încearcă Mi din nou. Nici nota asta nu merge. Încearcă Sol din nou. Nu merge. Acum, încearcă Mi din nou şi iar nu e bună. Şi într-un final… Un domn din primul rând a oftat: „Mmm.” E acelaşi gest pe care-l face când ajunge acasă după o zi lungă, scoate cheia din contactul maşinii şi spune „Aah, sunt acasă.” Toți știm ce înseamnă „acasă”.

Deci asta e o arie care vine de departe, de acasă. O voi cânta în întregime şi va trebui să urmăriţi: Si, Do, Si, Do, Si, Do, Si — coboară la La, la Sol, la Fa. Aproape ajunge la Mi, dar s-ar termina piesa. Se întoarce la Si. Se înflăcărează. Merge la Fa diez, la Mi. Nota greşită. Nota greşită. Nota greşită. Şi, într-un final, ajunge la Mi şi e acasă. Şi o veţi vedea cântată pe o singură fesă. Şi o veţi vedea cântată pe o singură fesă. Deoarece pentru a uni Si-ul cu Mi-ul, trebuie să nu mai gândesc fiecare notă pe parcurs, ci să încep să gândesc la lunga, lunga linie dintre Si şi Mi.

Tocmai am fost în Africa de Sud. Și nu poţi merge în Africa de Sud, fără să te gândeşti la Mandel,a care a stat închis 27 de ani. La ce s-a gândit, tot timpul ăsta? La mâncare? Nu, se gândea la viziunea lui pentru Africa de Sud şi pentru oameni. Asta l-a ţinut — asta e viziune; asta e linia lungă. Ca pasărea care zboară peste câmp şi nu se gândeşte la gardurile de dedesubt. Acum veţi urmări întregul parcurs de la Si la Mi. Am o ultimă rugăminte, înainte să cânt întregul fragment. Gândiţi-vă la cineva drag, dar care nu mai e lângă voi. O bunică, o mamă, un iubit, cineva foarte drag din viaţa voastră, dar care nu mai este cu voi. Gândiți-vă la acea persoană şi, în acelaşi timp, ascultați toată derularea de la Si la Mi; și veţi auzi tot ce-a vrut Chopin să spună. (Chopin) (Aplauze)

Acum, poate vă întrebaţi poate vă întrebaţi de ce aplaud eu. Ei bine, am făcut asta la o şcoală în Boston, cu 70 de copii de clasa a 7-a, de 12 ani. Am făcut exact ce-am făcut cu voi, le-am spus, le-am explicat totul. Și, la sfârşit, aplaudau în ropote. Aplaudau. Eu aplaudam. Ei aplaudau. Într-un final, i-am întrebat: „Eu de ce aplaud?” Un prichindel a răspuns: „Pentru că am fost atenţi.” (Râsete)  Gândiţi-vă: 1600 de oameni, oameni ocupaţi, implicaţi în tot felul de lucruri diverse, ascultând, înţelegând şi fiind mişcaţi de o piesă de Chopin. Asta chiar e ceva. Oare sunt convins că fiecare a urmărit, a înţeles, a fost emoţionat? Bineînţeles că nu pot fi sigur. Dar să vă spun o întâmplare.

Eram în Irlanda, în timpul Revoltelor, acum 10 ani şi lucram cu niște copii catolici şi protestanţi, pentru rezolvarea conflictelor. Şi am făcut asta cu ei. Lucru riscant, pentru că erau copii de pe stradă. Unul a venit la mine, a doua zi dimneaţă şi mi-a spus ”N-am ascultat în viaţa mea muzică clasică, dar când ați cântat piesa aceea de cumpărături [shopping-Chopin]…” (Râsete) piesa aceea de cumpărături [shopping-Chopin]…” (Râsete) A spus: „Fratele meu a fost împuşcat anul trecut şi n-am plâns. Dar aseară, când aţi cântat piesa, la el m-am gândit. Şi mi-am simţit lacrimile șiroind pe faţă. Şi ştiţi… m-am simţit bine, plângând pentru fratele meu.” M-am hotărât în acel moment, că muzica clasică e pentru toată lumea. Toată lumea!

Voi ce ați face — pentru că ştiţi, cei din profesia mea, colegii mei muzicieni nu văd lucrurile aşa. Ei spun că 3% din populaţie iubesc muzica clasică. Dacă am reuşi să mărim la 4%, problemele noastre s-ar rezolva. Şi zic: „Cum v-ați simți? Cum aţi vorbi? Cum v-ar fi? Dacă aţi gândi: 3% din populaţie iubește muzică clasică, măcar de-am reuşi să ajungem la 4%. Cum v-aţi simți? Cum aţi vorbi? Cum v-ar fi, dacă aţi gândi că toată lumea iubeşte muzica clasică — doar că n-au aflat încă.” (Râsete) Vedeţi, astea sunt două lumi total diferite.

Am avut o experienţă fantastică. Aveam 45 de ani, dirijam de 20 de ani şi, brusc am realizat ceva. Dirijorul orchestrei nu scoate niciun sunet. Poza mea apare pe coperta CD-ului, (Râsete) dar dirijorul nu scoate niciun sunet. Puterea lui depinde pe capacitatea sa de a-i face pe ceilalți puternici. Şi asta a schimbat totul în mine. Mi-a schimbat total viaţa. Oamenii din orchestră veneau şi mă întrebau „Ben, ce s-a întâmplat?” Asta s-a întâmplat. Am realizat că treaba mea era să trezesc potenţialul din alţi oameni. Şi bineînţeles, voiam să ştiu dacă reuşesc sau nu. Şi ştiţi cum aflaţi? Vă uitaţi în ochii lor. Dacă ochii le strălucesc, știți că aţi reuşit. Un sat întreg s-ar lumina, sub ochii tipului ăsta. (Râsete) Bun. Deci dacă ochii strălucesc, ştiţi că reuşiţi. Dacă ochii nu strălucesc, trebuie să vă întrebaţi ceva. Iată întrebarea: Cine sunt eu, dacă ochii interpreţilor mei nu strălucesc? Putem face asta şi cu copiii noştri. Cine sunt eu, dacă ochii copiilor mei nu strălucesc? E o lume total diferită.

Conferinţa asta magică de o săptămână, la munte, e pe sfârşite, după care ne întoarcem în lume. Şi vă spun – e bine să ne întrebăm: Cine suntem noi, după ce ne întoarcem în lume? Ştiţi — am şi o definiţie a succesului. Pentru mine, e simplu. Nu e vorba de avere, faimă sau putere. E vorba de câţi ochi strălucitori am în jurul meu.

Acum am un ultim gând, care este: chiar are importanţă ce spunem– cuvintele care ne ies pe gură. Am învăţat asta de la o femeie care a supravieţuit la Auschwitz, unul dintre puţinii supravieţuitori. A ajuns în Auschwitz când avea 15 ani, iar fratele ei avea 8, iar părinţii s-au pierdut. Mi-a spus: „Eram în trenul care ducea la Auschwitz şi mi-am coborât privirea şi am văzut că fratele meu nu avea pantofi. I-am spus: „De ce eşti aşa prost, nu poţi avea grijă de lucrurile tale? în felul în care o soră mai mare ar vorbi cu fratele mai mic. Din nefericire, a fost ultimul lucru pe care i l-a spus vreodată, pentru că nu l-a mai văzut niciodată. Nu a supravieţuit. Când a ieşit de la Auschwitz, a făcut un jurământ. Mi-a spus: „Am ieşit de la Auschwitz, la viaţă şi am făcut un jurământ, că nu voi spune niciodată nimic care să nu poată sta drept ultimul lucru pe care-l rostesc.” Oare putem face asta? Dacă nu, ne înşelăm şi pe noi şi pe ceilalţi. Dar e o posibilitate spre care putem tinde. Mulţumesc. (Aplauze) Ochi strălucitori, ochi strălucitori. Mulţumesc, mulţumesc! .