Eu, înțeleptul și falimentul

Se spune că odată trăia într-un sătuc uitat de munte, un om bătrân și înțelept.

De fiecare dată când cineva avea vreo problemă, venea la bătrân și ii cerea sfat și îndrumare. Pe mulți i-a ajutat, pe mulți i-a sfătuit și mulți i-au fost recunoscători.

De acest moșneag auzisem deseori, dar niciodată nu l-am văzut la față, niciodată nu l-am întâlnit. Nu am avut motiv.

Viața mea era frumoasă, banii veneau aproape singuri din magazinul plin cu bijuterii, pe care străbunicul meu l-a deschis prima oară, acum mulți, mulți ani.

Dar asta a fost de mult, acum nimic nu mai merge. La început am zis că mi se pare, apoi am devenit din ce în ce mai sigur.

Magazinul aducea din ce în ce mai puțini bani. Un vânzător a plecat, iar altul a murit într-un accident stupid. A căzut dintr-un copac, atunci când s-a urcat să-și recupereze o haină luată de vânt.

Am fost nevoit să mă restrâng. Mai este dooar o problemă de timp, până voi fi nevoit să închid ușa definitiv.

Neavând nicio idee cum mi-as putea salva afacerea, m-am gandit că o vizită la înțeleptul cel bătrân nu are cum să strice.

Zis și făcut, peste două zile eram în fața porții mari, de la casa moșului.

Printre stinghiile gardului, îl văd pe bătrân cum șade pe un scaunul făcut dintr-o buturugă și… nu face nimic.

– Bună ziua!

Îl văd cum își ridică privirile spre mine. Stă, se uită lung, se ridică lent, fără grabă, mă mai pivește o dată, în timp ce-și mângâie barba.

– Bună ziua. Răspunde, el într-un târziu.

– As dori si eu un sfat, spun eu peste gard.

– Intră, vino la mine.

După ce trec de poartă, mă îndrept spre înțelept. Deja se lasă seara, eu sunt pe drum de multe ore. Nu aștept să mă invite și mă prăbușesc pe scaunul din fața lui. Știu că sunt nepoliticos, dar o persoană atât de înțeleaptă mă va înțelege negreșit. Îl privesc cu atenție. Puteam să jur că dorea să se așeze, dar intenția lui a murit, atunci când eu m-am așezet neinvitat. Acum, stă în picioare și… îl văd cum se întoarce și pleacă spre capătul curții.

Vreau să mă ridic și să fug după el… dar, oare, nu voi fi iar nesimțit? Mai bine stau și aștept.

Bătrânul mai face câțiva pași, se oprește și îmi face semn să-l urmez. Acum mi-a trecut pofta de așezat. Alerg să-l ajung din urmă. Mă minunez cum mi-a dat o lecție, fără să scoată niciun cuvânt.

– Bună ziua, din nou îmi spune înțeleptul.

– Bună ziua, spun eu și mă înclin adânc în fața lui. El pare mulțumit acum.

– Care e problema ta?

Eu încep să-i povestesc de magazin, de necazuri și de falimentul care se apropie implacabil.

– Câți vânzători mai ai?

– Unul.

– Dă-l afară!

– Cum? Credeam că ești creștin, credeam că ai milă, credeam că nu mă poți sfătui să fac rău cuiva. Tu, înțeleptule, nu ai milă?

– M-ai întrebat, eu ți-am răspuns.

– Bun, să spunem că îl dau afară, apoi ce fac? Pe cine angajez în locul lui?

– Pe nimeni.

– Cum?

– Un an de zile nu mai angajezi pe nimeni. După acest an ești liber să faci ce vrei.

I-am mulțumit bătrânului și am plecat. Nu vă spun ce era în inima mea. Îl știam pe vânzătorul meu de mulți ani. Avea familie și copii. Oare să-l dau afară sau să ignor ce a spus moșul?

Două săpămâni m-am perpelit, două săptămâni am visat că sunt înjurat, scuipat bătut de vânzătorul meu, pentru că după atâția ani il dau afară. Eram într-o stare de nedescris. Încasările mergeau din ce în ce mai prost. Trebuia să fac ceva. Mi-am luat inima în dinți și l-am concediat pe bietul om. M-a privit lung, nu a spus nimis, doar un surâs i-a apărut pe figură. Mi s-a rupt inima.

Singura consolare pentru mine era că oricum ar fi trebuit s-l dau afară, atunci când închideam magazinul.

Dar, ce a urmat a fost interesant. La început am stat câteva zile în casă și mi-am dat seama că banii se termină rapid. Acum nimeni nu vinde și nu este profit așa că, în curând, nu mai am ce cheltui. Am luat eu locul vânzătorului și am început să vând. Dar lumea care venea era puțină și majoritatea nu cumpărau. Apoi, mi-am dat seama că felul meu îmbufnat de a fi, gonește pe oricine, așa că m-am schimbat. Am început să zâmbesc, apoi să fac glume. Am învățat că amabilitatea trebuie să vină din inimă. Apoi am început să fac mici cadouri, apoi am mai redus din prețuri. Oricum, se poate spune că în fiecare zi învățam ceva nou  Învățam despre oameni și mă descopeream pe mine. Încet, clienții mei s-au înmulțit și banii au reînceput să circule prin magazinul meu.

Totuși surpriza cea mai mare a fost când ultimul meu vânzătror, cel pe care îl dădusem afară, a intrat pe ușă și a comandat un set de cercei și de brățări. Am fost surprins și încântat să aflu că și-a cumpărat o barcă și a început o mică afacere cu pește. A reușit să o facă înfloritoare, în doar câteva luni. Acum este fericit.

După doi ani de la vizita mea la înțelept, aveam deja 3 magazine și afacerea mergea minunat. Prin urmare, am mai făcut un drum până în satul înțeleptului.

Când am ajuns la el și l-am revăzut pe același scun din grădină, inima mi s-a umplut de căldură.

– Bună ziua!

– Bună ziua! Intră.

Scena din urmă cu doi ani s-a repetat. Totuși, de data asta nu m-am mai așezat, ci m-am înclinat cu adânc respect. I-am povestit totul. Am văzut că zâmbea. Atunci i-am zis:

– Bătrâne, cum îți pot mulțumi?

– Nu am nevoie de nimic.

– Știu că nu ai, dar… în mod sigur îțí dorești ceva. Spune, și eu ți-o voi îndeplini cu dragă inimă. Care este dorința ta cea mai mare?

Atuci l-am văzut zâmbind, cu acel zâmbet cald și luminos.

– Este o dorință imposibilă. Îmi plac foarte mult picturile și mi-ar place să pictez ca un pictor adevărat.

– Asta se poate! Îți voi trimite, bătrâne înțelept, profesori de pictură. Te vor învăța tot ce trebuie să ști ca să devii un pictor adevărat.

– Prin acest dar, eu pierd mai mult decât tine.

– De ce?

– Pentru că nu am talent la desen.

Tu cheltuiești bani și vei avea o avere ceva mai mică, iar eu cheltuiesc timp și voi pierde o parte din viață.

Autor text: Răzvan

De același autor: Trepte spre cer