Mila și cercul iubirii

Sunt negustor de zece generații. Acum, afacerea familiei este mai înfloritoare ca niciodată, dar nu găsesc mulțumire, ci întristare.

De fapt, orașul este plin de oameni triști, îngândurați, grăbiți. Chiar dacă e prosperitate, chiar dacă vine arșița sau ciuma, nimic nu se schimbă. Aceeași oameni, care uneori își dau binețe cu jumătate de gură, fug ca bezmeticii de colo-colo. Este atât de deprimant…

Eu vând arme și niciodată n-am reușit să scap de gândul că, de fapt, eu vând diverse moduri de a omorâ cât mai mulți oameni. Fratele meu s-a călugărit. Acum s-a întors ca să-mi vorbească de karma, de soartă și destin. Mereu, avem aceeași discuție, dar astăzi e ceva diferit. Îl simt că este altfel, îi simt hotărârea. A evoluat foarte mult la mânăstire, este mai profund și, atunci când vorbește, cuvintele lui mă lovesc în inimă, precum ciocanele fierarului. Îl iubesc atât de mult. Sunt frați care se ceartă, sunt frați care se luptă, sunt frați care își poartă ură sau necaz. Noi nu. Noi am fost mereu împreună, mereu ne-am ajutat, ne-am împins înainte unul pe altul, la fiecare necaz.

Acum, mă duc în sala mare a casei părintești, ca să continuăm discuția de aseară. Cobor treptele și îl văd cum șade pe scaunul de la geam, se sprijină de masă cu un aer neglijent. Privește în zare, iar soarele îi luminează părul scurt, bălai. Pe vremuri avea părul frumos și lung. Fetele erau atrase de el, ca de un magnet. Cămașa albă îi stă largă pe umeri, iar pantalonii strâmți îi dau o aură de războinic. Doar chipul îi trădează o liniște interioară, precum lacul în lipsa vântului. Contrastul dintre ținută, corp și față uimește și intrigă privirea.

– Bună dimineața, frate. Îi spun surâzător. Văd cum tresare şi se întoarce către mine.

– Bună dimineața, îmi spune cu glasul blând.

– Ai mâncat?

– Încă nu. Asta nu are importanță. Este destinul tău în joc, frate. Te simt că ești în cumpănă. Vreau să vinzi tot. Nu uita că și eu dețin jumătate din tot ce este aici.

– Știu, partea ta a tot crecut. E mai valoroasă ca niciodată.

– Da? Cum așa?

– N-am apucat să-ți spun aseară când ai venit. Negoțul merge excelent. În sud au năvălit barbarii. Am primit multe comenzi de arme. Într-o lună am trimis pe mare mai multe arme decât în ultimii 10 ani. Războiul se întinde și e foarte bine pentru noi.

– Înseamnă că acesta-i semnul să ne retragem din negoț.

– Acum? Când totul merge bine? Când câștigăm atât de mult?

– Da, acum!, spune el cu voce tunătoare. Când vrei să ieși? Când pierzi?

– Aici ai dreptate… dar încă nu m-ai convins de ce ar trebui să vindem. Să nu-mi spui iar de karma, de evoluția sufletului sau alte lucruri de la mânăstire. Eu sunt un om rațional, mă cunoști. Avem afacerea asta de 10 generații. De ce să distrugem moștenirea noastră?

– Pentru că e… blestemată.

– Vezi? Iar ai început să vorbești în dodii.

– Tata a murit în chinuri. A suferit mulți ani, de boala necruțătoare ce i-a distrus trupul. Să trăiești pe insula leproșilor nu este o bucurie, mai ales când ești unul dintre ei. Mama a plecat și ne-a lăsat curând. Bunicii s-au spânzurat în curte, străbunicii au fost înjunghiați de tâlhari. Chiar vrei să-ți aduc aminte de toată istoria sângeroasă și plină de chinuri, a familiei noastre?

– O știu și eu la fel de bine ca și tine. Dar spun că sunt coincidențe – de fapt, nu sunt atât de sigur, dar ar putea fi.

– Ești bogat.

– Noi suntem bogați!, sar eu imediat.

– Ce contează atunci, dacă îți schimbi negoțul cu altceva mai bun.

– Negoțul cu arme este cel mai bun!

– Pentru cine? Pentru tine? Pentru noi? Pentru amărâții care se omoară între ei, doar pentru că așa vor conducătorii lor?

– Poate pentru ei nu, dar pentru noi da. Dar dacă mă gândesc la tata, încep să înțeleg că nu l-a ajutat prea mult bogăția.

– Exact, este momentul să schimbi drumul.

– Ce-ai vrea să fac? Să vând tot?

– Da!

– Și ce să fac cu banii? Să mă apuc de negustorie cu grâne, poame sau fructe? Nu mă pricep la asta. Voi pierde tot.

– Fă negoț cu mila, cu inima și grația divină.

– Cum? Ești nebun? Toți știu că asta nu se poate.

– Se poate, trebuie să realizăm un cerc al inimilor, al milei și al iubirii.

Atunci m-a tras deoparte și mi-a explicat ideea lui. M-a cucerit și m-a convins. Două zile am stat de vorbă, ca să punem totul la punct. Apoi am vândut totul.

Am atins fericirea. Fratele meu a avut nevoie de mânăstire, pentru ca sufletul să-i fie liber. Eu am avut nevoie doar de el.

Acum realizez minunea lumii, realizez că totul e un cerc. Soarele răsare, se înalță, apune și dimineața o ia de la început. Apa se strânge pe munte, curge, ajunge în mare, se evaporă și urcă în nori, plouă și o ia de la început. Fiecare fibră a corpului nostru, când moare, ajunge în pământ, hrănește o plantă, apoi un animal, altcineva mănâncă animalul și ajunge o fibră a altui corp de om. La fel e și cu sufletele. Pleacă și revin. Totul se mișcă într-un cerc.

Ideea fratelui meu era simplă. Ajutam cât mai mulți oameni. Le dădeam pâine, îmbrăcăminte, cuie, scânduri sau ce aveau nevoie. Eu mă ocupam de asta. Căutam nevoia și chibzuiam să fac totul, astfel încât persoana nevoiașă să poată beneficia la maxim de ajutorul nostru. Fratele meu, alături de ceilalți prieteni ai lui, colindau pe la cei bogați, dar și pe la ceilalți gospodari, ca să ne dea din preaplinul lor. La început nu primeam nimic de la nimeni. Averea ne-a permis să ajutăm mulți oameni. Când ni s-a dus vestea, totul a început să se miște strună. Oamenii veneau de departe, pentru a fi ajutați sau pentru a ne aduce diverse lucruri pe care să le oferim.

Miracolul s-a produs. În câteva luni, vedeam doar zâmbete pe stradă. Oamenii aveau aceleași necazuri și dureri, dar ceva se schimbase. Acum erau fericiți, inimile lor făceau acum parte din Cercul Iubirii. Se priveau cu prietenie, se bucurau unii de alții, se ajutau și se iubeau.

Autor text: Răzvan