Arta nemişcării

Unde i-ar plăcea cel mai mult scriitorului de jurnale de călătorie Pico Iyer să meargă? Nicăieri. În decursul unei meditații contraintuitive și pline de lirism, Iyer examinează lucrurile uimitoare pe care putem să le descoperim odată ce ne facem timp pentru un pic de liniște. În acestă lume plină de mișcare și distrageri constante, el ne sugerează strategiile pe care oricine le poate folosi pentru a câștiga câteva minute din fiecare zi sau câteva zile în fiecare anotimp. Prezentarea se adresează tuturor celor care se simt copleșiți de cerințele acestei lumi.

Am călătorit toată viața. Copil fiind, credeam că va fi mai ieftin să învăț la un internat din Anglia decât la cea mai bună școală de lângă casa părinţilor, în California. Așa că, de la 9 ani zburam singur de câteva ori pe an peste Polul Nord, ca să merg la școală. Cu cât zburam mai mult, cu atât îmi plăcea mai mult, așa că în prima săptămână după absolvirea liceului, mi-am luat o slujbă unde ștergeam mesele, ca să pot petrece fiecare anotimp al celui de-al 18-lea an al vieții pe un continent diferit.

Aproape inevitabil am început să scriu jurnale de călătorie, combinând astfel munca cu pasiunea. Am început să cred că, dacă ești destul de norocos încât să te plimbi în lumina lumânărilor prin templele din Tibet, sau să cutreieri țărmurile din Havana înconjurat de muzică, poți aduce acele sunete, cerul de cobalt și strălucirea oceanului albastru, înapoi prietenilor de acasă, adăugând astfel un pic de magie și claritate în propria viaţă. Doar că, toți știm, primul lucru pe care-l înveți când călătorești e că nici un loc nu e magic dacă nu-l privești cu ochii potriviţi. Duci un om furios în Himalaia şi va fi nemulţumit de mâncare.

Surprinzător, am descoperit că îmi dezvolt cel mai bine atenţia şi admiraţia, fără să merg undeva, doar stând pe loc, liniştit. A sta nemișcat e metoda prin care mulți obținem ce ne dorim şi avem cea mai mare nevoie în viețile noastre accelerate: o pauză. A fost singura metodă pe care am găsit-o pentru a-mi cerne experiența ca să înţeleg viitorul și trecutul. Spre marea mea surprindere, am descoperit că să nu mergi nicăieri e la fel de impresionant ca mersul în Tibet sau Cuba. Prin a merge nicăieri, mă refer să-ţi iei câteva minute pe zi sau câteva zile în fiecare anotimp, sau, cum fac unii, câțiva ani din viață, să stai locului suficient timp cât să afli ce te motivează cel mai mult, să îți amintești ce te face cu adevărat fericit și să îți amintești că uneori să trăieşti și să supraviețuieşti sunt două lucruri diferite. De-a lungul secolelor, înțelepții tuturor tradiţiilor ne-au spus asta. E o idee veche. Cu peste 2000 de ani în urmă, stoicii ne reaminteau că nu experiența ne modelează viața, ci ceea ce facem cu ea.

Imaginați-vă un uragan distruge un sat întreg în câteva clipe și transformă tot în moloz. Un om e traumatizat pe viață. Dar altul, poate chiar fratele său, aproape că se simte eliberat și decide că e o ocazie bună să-şi înceapă o nouă viață. E exact același eveniment, dar două răspunsuri radical diferite. Nu e nimic bun sau rău, cum Shakespeare spune în Hamlet, gândirea le defineşte. Asta a fost și experiența de călător. Acum 24 de ani am plecat în cea mai uimitoare excursie: prin Coreea de Nord. Călătoria a durat câteva zile. Întors acasă am stat nemișcat în introspecție, încercând s-o înțeleg și să-i găsesc un loc în gândurile mele… Asta durează deja de 24 de ani și va dura probabil toată viața. Cu alte cuvinte, călătoria mi-a oferit câteva privelişti uimitoare, dar doar stând nemișcat am reușit să le transform în viziuni de durată. Uneori cred că o parte atât de mare a vieții are loc în capul nostru, prin amintiri, imaginație, interpretare sau speculație, iar dacă vreau cu adevărat să-mi schimb viața cel mai bine ar fi să încep să-mi schimb modul de gândire. Nu-i nimic nou aici; Shakespeare și stoicii ne spuneau asta acum câteva secole, dar Shakespeare nu primea 200 de email-uri pe zi. Stoicii, din câte știu, nu aveau cont pe Facebook.

Toți știm că-n viețile noastre solicitate, cei mai solicitaţi suntem chiar noi. Oriunde şi oricând, fie noapte sau zi, şefii, reclamele nedorite, părinţii pot da de noi, ne pot enerva. Sociologii au descoperit că în ultimii ani americanii lucrează mai puține ore decât acum 50 de ani, dar simt că lucrează mai mult. Avem tot mai multe dispozitive care ne economisesc timp, dar din ce în ce mai puțin timp. Putem contacta tot mai ușor oameni din cele mai îndepărtate părţi ale lumii, dar uneori, făcând asta, pierdem contactul cu noi înșine.

Călător fiind, cea mai mare surpriză a fost să văd, că exact oamenii care ne-au creat facilităţi să ajungem oriunde, nu vor să meargă nicăieri. Cu alte cuvinte, chiar cei care au creat tehnologia prin care depășim multe limite din trecut, ştiu cel mai bine că e nevoie de limite chiar când e vorba de tehnologie. Am fost la sediul Google și am văzut lucruri despre care mulți doar ați auzit: căsuţele din copaci în interior, trambulinele, angajați care stăteau degeaba 20% din timp ca să lase frâu liber imaginaţiei. Cel mai mult m-a impresionat când, aşteptându-mi ID-ul digital, un angajat îmi povestea despre programul pe care dorea să-l înceapă, să-i înveţe pe angajaţii Google care practicau yoga să devină antrenori. Altul îmi povestea despre cartea pe care urma s-o scrie despre motorul de căutare interior şi despre cum ştiinţa a arătat empiric că stând nemișcaţi sau meditând, nu doar ne îmbunătăţim sănătatea şi gândirea limpede, dar şi inteligenţa emoţională. Un prieten din Silicon Valley, povesteşte elocvent despre ultimele descoperiri tehnologice şi e unul dintre fondatorii revistei Wired, Kevin Kelly. El şi-a scris ultima carte despre noile tehnologii fără să aibă un smartphone sau laptop şi fără televizor în casă. Ca mulți alții din Silicon Valley, încearcă din greu să respecte ceea ce ei numesc sabatul Internetului, când, 24 sau 48 de ore pe săptămână se deconectează complet, ca să-și recâștige simţul direcției şi al măsurii, necesar când se vor reconecta.

Tehnologia nu ne-a oferit întotdeauna înţelepciunea de a o folosi. Vorbind de sabat, să luăm cele 10 porunci: pentru un singur cuvânt se foloseşte adjectivul ,,sfânt” și acela e ,,sabatul”. În cartea sfântă a evreilor, Torah, cel mai lung capitol e despre sabat. Toţi ştim că unul din marile luxuri este spațiul gol. În multe piese muzicale, pauza sau tăcerea îi oferă frumusețe și formă. Ca scriitor, ştiu că voi încerca adesea să includ multe spații libere pe pagină, ca cititorul să-mi poată completa gândurile și frazele să-i las loc imaginaţiei sale. În lumea fizică, mulți oameni, dacă au resurse, încearcă să găsească un loc la țară, ca o a doua casă. Nu am avut aceste resurse niciodată, dar uneori îmi amintesc că de câte ori vreau pot avea a doua casă, în timp, dacă nu în spațiu, doar luându-mi o zi liberă. Nu e ușor pentru că atunci când o fac, petrec mult timp îngrijorându-mă pentru lucrurile care-mi vor cădea pe cap ziua următoare. Uneori cred că prefer să renunț la carne, sex sau vin decât să nu-mi verific email-urile.

În fiecare anotimp încerc să-mi iau 3 zile libere dar o parte din mine se simte vinovată că-mi las nevasta singură, că ignor email-urile urgente de la şefi, sau că lipsesc de la serbarea zilei de naștere a unui prieten. Dar, de-ndată ce ajung într-un loc cu adevărat liniștit, îmi dau seama că doar mergând acolo voi avea ceva proaspăt, creativ sau plin de bucurie de împărtășit cu soția, șeful sau prietenii. Altminteri îi voi împovăra cu epuizarea și nepăsarea mea şi asta nu-i o fericire.

La 29 de ani, m-am hotărât să îmi refac întreaga viață prin prisma mersului nicăieri. Într-o seară reveneam de la birou. Era după miezul nopții și eram într-un taxi în Times Square, când am realizat subit că alergam atât de tare încât nu puteam ține pasul cu viața mea. Viața mea de atunci era cam cum o visasem de copil. Avem prieteni și colegi interesanți, un apartament drăguț la intersecţia Park Avenue cu 20th Street, aveam o slujbă fascinantă, scriind despre problemele mondiale, dar nu mă puteam distanţa de ea suficient ca să-mi aud gândurile sau ca să înțeleg dacă eram cu adevărat fericit.

Mi-am abandonat viața de vis pentru o cameră la periferia oraşului Kyoto, în Japonia, un loc care m-a atras inexplicabil dintotdeauna. De copil, privind un tablou cu Kyoto, simţeam că-l recunosc. Îl ştiam înainte să-l văd. După cum știți, e un oraș frumos înconjurat de dealuri, cu peste 2000 de temple și altare, unde oamenii meditează de mai bine de 800 de ani. La scurt timp după ce m-am mutat acolo, am ajuns unde sunt şi azi, cu soția şi cu copiii noștri într-un apartament cu 2 camere, în mijlocul pustietății, unde nu avem biciclete, nici mașină, nici televizor pe limba noastră. Totuși, trebuia să-mi întrețin familia; ca scriitor de călătorii și jurnalist. Evident nu e ideal pentru carieră sau pentru fervoare culturală, nici chiar pentru diversitate socială. Dar mi-am dat seama că îmi oferă exact ce apreciez mai mult şi anume zile şi ore. Acolo n-am avut niciodată nevoie de telefon mobil. Aproape niciodată n-a trebuit să mă uit cât e ceasul și în fiecare dimineață când mă trezesc, ziua se întinde înaintea mea ca o pajişte deschisă. Când viața îmi face o surpriză neplăcută, cum se întâmplă nu o dată, când un medic intră în camera mea cu o mină gravă, sau când o mașină virează brusc în fața mea pe autostradă, știu, în adâncul sufletului, că timpul petrecut mergând nicăieri mă va susţine mai mult decât cel petrecut alergând prin Bhutan sau Insula Paştelui. Voi călători întotdeauna – traiul meu depinde de asta – dar o parte frumoasă a călătoriilor e că-ţi permit să iei cu tine liniştea în mișcarea și agitația lumii.

Odată m-am urcat într-un avion în Frankfurt, Germania. Lângă mine s-a așezat o tânără nemțoaică foarte prietenoasă, cu care am povestit vreo 30 de minute. După care s-a întors şi a rămas nemișcată. Timp de 12 ore. Nu şi-a deschis deloc monitorul, nu şi-a scos nicio carte, nici măcar n-a adormit. A stat nemișcată. Mi-a transmis ceva din seninătatea şi calmul ei. Observ că-n zilele nostre, din ce în ce mai mulți aleg conștient să-şi acorde timp. Unii oameni merg la stațiuni numite „găuri negre” unde plătesc sute de dolari pe noapte numai ca să-şi lase mobilul şi laptopul la recepție, când sosesc.

Câţiva cunoscuţi, înainte de culcare, în loc să-şi citească mesajele, sau să se uite la filmuleţe pe YouTube, pur și simplu sting lumina şi ascultă puţin muzică, şi observă că dorm mai bine şi se trezesc mult mai odihniți. Am avut norocul să ajung în munţii înalţi şi întunecoşi de lângă Los Angeles, unde marele poet şi cântăreț, adulat internațional, Leonard Cohen, a fost călugăr cu normă întreagă, în Centrul Zen de pe Muntele Baldy. Nu m-a surprins deloc când discul lansat de el la 77 de ani, pe care l-a numit deliberat şi deloc sexi: ,,Idei vechi”, a ajuns numărul 1 în topurile din 17 țări și între primele 5 în alte 9 țări.

Ceva în noi, cred, are nevoie de sentimentul de intimitate şi profunzime pe care ni-l oferă astfel de oameni, care-și petrec timpul meditând. Cred că mulți au senzația, eu sigur o am, că stând la 5 cm de un ecran imens zgomotos şi aglomerat, care se schimbă în fiecare moment, că acest ecran e viața noastră. Doar îndepărtându-ne un pas, apoi încă unul şi rămânând nemişcaţi, poate vom începe să desluşim sensul tabloului şi imaginea de ansamblu. Câțiva fac asta pentru noi, ducându-se nicăieri.

În acestă epocă a vitezei nimic nu poate fi mai stimulativ decât luând lucrurile încet. În epoca distragerii atenţiei, nimic nu-i mai luxos decât să fii atent. În epoca mișcării neîncetate nimic nu-i mai urgent decât să rămâi nemișcat. Oriunde veți merge în vacanță Paris, Hawaii, sau New Orleans; pun pariu că veți petrece de minune. Dar, dacă vrei să vă întoarceți plini de viaţă şi de speranță, îndrăgostiți de lume, cred că ar trebui să încercați să nu mergeți nicăieri.

Mulțumesc.