Cearta inutilă
La marginea satului, într-o colibă mică, doi frați își aruncau cuvinte grele și nesăbuite. Descoperiseră că recent decedatul lor tată avusese o bucată mare de pământ în partea cealaltă a satului. Firile lor aprige îi învrajbiseră de mult timp și poate s-ar fi împăcat odată cu trecerea anilor, dacă soțiile lor n-ar fi pus tot timpul paie pe foc.
Acum, în loc să-și plângă tatăl, erau orbiți de patima îmbogățirii. Terenul ar fi putut fi împărțit frățește, însă, pe parcelele prea mici, nimic nu ar fi crescut cum trebuie. Nici tractoarele nu s-ar fi deplasat până la acel teren care era cel mai izolat dintre toate decât dacă s-ar fi pus aceeași cultură pe întregul pământ. Fiecare dintre frați știa că celălalt va planta altceva, numai ca să-i strice lui rânduiala, iar dacă acest lucru nu ar fi fost îndeajuns, terenul cobora ușor în pantă și chiar dacă în partea de sus era mai gras, mai bogat și mai propice plantării legumelor, era și mai greu accesibil. În partea de jos, chiar dacă era mai sec și mai arid, era mai aproape de drum și chiar de râul ce ocolea întregul sat. Nicicum cei doi frați nu puteau ajunge la o înțelegere, și cearta lor devenise atât de violentă încât își puseseră unul altuia mâinile în gât. Roșii la față precum ardeii iuți, și tot atât de aprigi, fiecare dintre ei dorea întreaga moștenire.
O bucată de lemn ce putrezea pe jos, mâncată fiind de vânturi și de timp fu înfășcată rapid de unul dintre frați. Folosind-o ca pe o ghioagă acesta își lovi oponentul în cap cu mare putere. Din fericire, cariile își făcuseră treaba în multe anotimpuri și bâta se transformă în urma impactului în doar câteva surcele fără a-l răni pe fratele lovit.
În acel moment, în care fiecare simțea că nu mai există cale de întoarcere și vor deveni pe veci dușmani de moarte, surcelele din ceea ce fusese lemnul bâtei prinseră viață și începură să glăsuiască:
– Am fost lemnul care ar fi trebuit să ajute la uciderea unui frate de către alt frate, înainte de asta, am fost purtat de apele repezi ale unui râu de munte. Cu forma dată de un tâmplar priceput am fost o cruce la căpătâiul unui mort. Și înainte de asta am fost o creangă mare dintr-un copac ce a căzut doborât de o viitură puternică. Iar mai înainte am fost pământul din care a crescut copacul, iar pământul acesta a fost cărat de o cârtiță dintr-un mormânt din apropiere, iar în acel mormânt eram un rege. Un conducător peste o țară întreagă, un conducător ce avea multe avuții și mult pământ. Da, cu mult timp în urmă, eu am fost rege și astăzi sunt doar o adunătură de surcele care în curând vor fi doar praf și pământ. Râd și mă distrez când vă văd că vă certați pentru o bucată de pământ, voi ce o să deveniți în curând pământ. Oare o bucată de pământ poate deține altă bucată de pământ?
autor text: Răzvan
de acelasi autor: Sufletul Lupului Alb