Zidurile dintre suflete
Într-un sat aflat la o răscruce de drumuri un ţăran a descoperit o comoară. Săpa în curte când, la un moment dat, a găsit câteva pungi mari, pline de galbeni. Ţăranul acesta era văduv şi nu avea copii. Banii erau foarte mulţi, şi el i-a dat primarului, ca să îi împartă cu ceilalţi oameni din sat.
Satul cu oameni modeşti se transformase într-un sat cu oameni bogaţi. Ca să îşi cheltuiască banii, ei au început să îşi cumpere tot felul de lucruri, şi multe din ele nici măcar nu le trebuiau.
Cel mai lacom dintre ei era primarul. Se dusese vorba că, în loc să împartă comoara în părţi egale fiecărei gospodării, el îşi păstrase mult mai mult decât ar fi trebuit. Ca ceilalţi oameni să nu ştie ce strânsese în curte, primarul şi-a înconjurat-o cu ziduri înalte şi groase. Încetul cu încetul, ceilalţi i-au urmat exemplul, şi şi-au construit ziduri împrejurul curţilor. Le-au făcut înalte, ca ale primarului, dar subţiri, ca să nu dea prea mulţi bani pe materiale. Satul semăna cu o cetate, cu un labirint de piatră. Fiecare şi-a pus la porţi paznici bine înarmaţi, angajaţi din satele vecine.
Vreme de câteva zile, când se mai întâlneau pe drum, oamenii nu mai simţeau nevoia să vorbească unii cu alţii. Dădeau din cap, cu o politeţe falsă. Apoi au renunţat şi să se salute. Nu mai vroiau să se cunoască între ei. Nu mai vroiau să ştie decât de averile lor.
Bărbaţii au renunţat la orice activitate socială. Nu mai mergeau la munca câmpului, la crâșmă și nici la biserică. Şezătorile sau întâlnirile chiar și de duminică la biserică le-au interzis femeilor lor, ca nu cumva să mai ţină legătura între ele – şi să spună celorlalte ce au în casă. In scurt timp, biserica, școala, chiar și crâșma erau pustii. Sătenii deveniseră oameni cu inima de piatră. Nici pe copii nu i-au mai lăsat să se joace împreună. Copiii nu mai aveau voie să aibă prieteni.
Când satul a încetat să mai fie sat, când oamenii au uitat să mai fie oameni, ceva s-a întâmplat. A început un mare cutremur.
Pământul a început să se clatine. Speriaţi, au ieşit cu toţi din închisorile lor. Le era teamă să nu fie îngropaţi de vii. S-au adunat în mijlocul străzii. Numai primarul a rămas acasă, închis în palatul pe care şi-l construise.
Unii plângeau, alţii se rugau cu mâinile ridicate spre cer. Zidurile, ce păreau să ţină o veşnicie, se prăvăleau cu zgomot peste case. Parcă venise sfârşitul lumii.
Dar nu era decât un cutremur, care s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Şi nu a lăsat în urmă decât un singur mort: primarul. Acesta murise în mijlocul templului său de piatră, care fusese sfărâmat de mânia cerească.
Oamenii şi-au amintit cum, după un alt cutremur, care avusese loc cu mulţi ani în urmă, s-au ajutat unii pe alţii să îşi refacă gospodăriile. Şi-au adus aminte câtă nevoie au să se ajute unii pe alţii la vreme de necaz. Şi, timizi, cei ale căror case erau mai întregi s-au oferit să îşi ajute vecinii. Fără ziduri, satul redevenise sat. Odată cu zidurile de piatră, se sfărâmaseră şi zidurile din suflete…
Cutremurul a fost o binecuvântare pentru sat.
Autor: necunoscut
Comentarii (2)
Lasă un răspuns
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Oare pe cand un cutremur si in lumea noastra de azi? Nu ca mi-as dori sa se darame totul in jur , dar macar un cutremur la nivel de constiinta tare bine ne-ar prinde. Atat de mult ne-am indepartat unii de altii si nu mai vedem mai departe de zidul casei noastre, incat intr-un fel mi-e teama de ceea ce s-ar intampla daca brusc ne-am da toti mastile jos si am iesi din ascunzatorile noastre. Asta pentru ca nu mai suntem obisnuiti sa mai socializam unii cu altii si ne mintim singuri atunci cand intram pe ”retele de socializare” ca suntem alaturi de oameni si comunicam. De fapt, noi avem nevoie de prezenta omului langa noi, nu dincolo de un ecran rece. Si…pentru ca am mai auzit de cazuri de genul asta, acul l-am intalnit. Am iesit cu 3 colege la un suc. Vorbeam, radeam, ne simteam bine. La o masa alaturata erau 3 barbati care probabil iesisera si ei la o bere impreuna. Impreuna sau singuri, pentru ca fiecare avea o bere in fata si ochii in telefon. Si m-am intrebat daca ei au vrut sa se intalneasca unii cu altii sau fiecare in parte a vrut sa se intalneasca cu o bere si cu telefonul…
Da, pare ca in zilele noastre tehnologia este cea care ridica cele mai rapide ziduri.
Ciudat este ca toti vedem acest lucru si nu pare sa ne intereseze.
Care ar putea fi cauzele? Faptul ca din spatele ecranului poti fi cine vrei, poti arata oricum, poti canta sau poti rade fara sa stie nimeni, poti plange fara sa stie nimeni , sau dimpotriva , poti face toate lucrurile astea si sa stie toti, dar sa nu vada nimeni…
Poti calatori intr-o lume intreaga, poti cunoaste atat cat vrei, fara limite, fara constrangeri…
Deci ce avem aici? Avem un anumit tip de libertate s-ar putea spune.Si in acelasi timp o lipsa totala de responsabilitate.
Avem un anumit tip de intimitate, de control.Si cred ca pana la urma acesta este cel mai important.Senzatia de control pe care ne-o da asupra realitatii.
Acolo poti fi rege.Acolo , se face totul dupa vointa ta.
Daaaaaa , ce senzatie mareata pentru Egoul nostru!
Sa faci aceleasi lucruri in viata reala implica effort, munca . Modelarea vietii reale este mult mai grea.Pentru a o putea face avem nevoie de vointa de relatii si aici este vorba de toate tipurile de relatii – cu noi insine, cu ceilalti, cu natura, cu tehnologia , cu cerul si pamantul deopotriva – in incercarea de a crea un echilibru in toate, traim si ne urmam calea..
Dar ce se va intampla cu noi oamenii cand avem o alternativa atat de seducatoare la realitatea din jurul nostru?
Daca stam sa analizam la rece , vom intelege ca intentia generala este de a ne introduce pe toti in retea.
Singura si aici subliniez, SINGURA sansa a omenirii ESTE , un cutremur.
Si cu siguranta acesta va avea loc.
Pentru ca nu se mai poate asa.
De-a lungul timpului, periodic s-au inregistrat dezastre si nimic n-a fost intamplator.
Acum realizam , ca la nivel global , numai prin aceste incercari am mers inainte ca specie.
Acest ultim cutremur va fi cel mai rau , dar din cenusa lui se va naste un om nou, care va sti sa iubeasca altfel, sa simta altfel sa judece altfel si sa ierte, in primul rand.