Secretul fericirii

Psihologul Mihaly Czikszentmihalyi întreabă, „Ce face ca viața să merite trăită?” Nimic din ceea ce cumparam cu bani, nu ne face fericiți. Cei care au găsit plăcerea și satisfacția în activitățile lor sunt cei care au ajuns în starea de „flux”.
Fluxul este o noțiune inventată de el, pentru a putea explica zona în care se află oamenii atunci când devin creatori, când își aduc contribuția la ceva, când inventează, când compun.
Să urmărim explicațiile acestui psiholog care ne descrie munca sa de o viață.

Am crescut în Europa, iar cel de-al doilea Război Mondial m-a prins când eram între şapte şi 10 ani. Şi am înţeles cât de puţini dintre adulţii pe care-i cunoşteam au fost în stare să reziste la tragediile aduse de război — cât de puţin din viaţa lor a semănat cu o viaţă normală, plină de conţinut, mulţumitoare, fericită, odată ce munca, căminul, siguranţa lor a fost distrusă de război. Aşa că am devenit interesat să înţeleg ce a contribuit la o viaţă care a meritat trăită. Şi am încercat, ca un copil, ca un adolescent, să citesc filozofie şi să fiu implicat în artă, religie şi în multe alte căi pe care le-am putut vedea ca un posibil răspuns la acea întrebare. Iar în final am întâlnit psihologia din întâmplare.

De fapt eram într-o staţiune montană din Elveţia fără nici un ban ca să mă distrez, fiindcă zăpada s-a topit şi era — nu aveam bani de cinema, dar am găsit ceva — am citit în ziare că va fi o prezentare de către cineva într-un loc văzut de mine în centrul Zurich-ului, şi va fi vorba despre farfuriile zburătoare. Şi m-am gândit, păi, devreme ce nu pot merge la cinema, măcar voi auzi gratis despre farfuriile zburătoare. Iar omul care a vorbit în acea seară a fost foarte interesant. De fapt, în loc să vorbească despre micii oameni verzi, el a vorbit despre cum psihicul europenilor a fost traumatizat de război şi ei proiectează acum farfurii zburătoare pe cer, ca un fel de — el a vorbit despre modul în care desenele vechii religii hinduse ar fi fost proiectate pe cer într-o încercare de a recâştiga puţin sens al ordinii după haosul războiului. Iar asta mi s-a părut foarte interesant. Şi am început să citesc cărţile lui după acea prezentare. Iar acela era Carl Jung, al cărui nume sau operă îmi erau complet necunoscute.

Apoi am venit în această ţară (SUA) să studiez psihologia şi am început să încerc să înţeleg aceste rădăcini ale fericirii. Acesta este un rezultat tipic pe care mulţi l-au prezentat, şi sunt multe variaţiuni pe această temă. Dar asta arată de exemplu că aproximativ 30 la sută din oamenii chestionaţi în SUA începând din 1956 spun că viaţa lor este foarte fericită. Iar asta nu s-a schimbat deloc. În timp ce venitul personal, pe o scară care a compensat inflaţia, aproape că s-a triplat în acea perioadă. Dar găseşti aceleaşi rezultate, adică, după un anumit punct de bază care corespunde mai mult sau mai puţin cu puţin peste 1000 de dolari peste nivelul minim al sărăciei, creşteri în prosperitatea materială nu par să afecteze cât de fericiţi sunt oamenii. Şi de fapt găseşti că lipsa resurselor de bază a resurselor materiale, contribuie la nefericire, dar creşterea resurselor materiale nu duce la creşterea fericirii.

Aşa că cercetarea mea s-a concentrat mai mult pe — după ce am aflat aceste lucruri care chiar au coincis cu propria mea experienţă, am încercat să înţeleg acum, unde în viaţa zilnică, în experienţele noastre normale, ne simţim într-adevăr fericiţi. Şi pentru a porni asta — acele studii cu 40 de ani în urmă, am început să mă uit la oameni creativi — întâi artişti şi oameni de ştiinţă — încercând să înţeleg ce i-a făcut să simtă că merită de fapt să-şi cheltuie viaţa lor făcând lucruri pentru care mulţi din ei nu aşteptau faimă sau avere, dar care le-a făcut viaţa plină de înţeles şi a meritat să fie făcută.

Acesta era unul din compozitorii de frunte ai muzicii americane în anii 70. Iar interviul era lung de 40 de pagini. Dar acest mic extras este un sumar foarte bun despre ce a spus el pe parcursul interviului. Şi descrie cum se simte le când compunerea merge bine. Şi o spune descriind-o ca o stare extatică.

Acum, extaz în greacă înseamnă pur şi simplu să stai lângă ceva. Şi apoi a devenit de fapt o analogie pentru o stare mentală în care simţi că nu îţi faci rutinele ordinare zilnice. Aşa că extazul este de fapt trecerea într-o realitate alternativă. Şi este interesant, dacă te gândeşti la ea, când ne gândim la civilizaţiile la care privim admirativ ca fiind culmi ale realizărilor umane — fie că e China, Grecia, civilizaţia hindusă, sau maiaşii, sau egiptenii — ce ştim despre ei este de fapt despre extaziile lor, nu despre viaţa lor zilnică. Cunoaştem templele construite, unde oamenii pot veni să încerce o realitate diferită. Ştim despre circurile, arenele, teatrele — acestea sunt rămăşiţele civilizaţiilor şi sunt locurile în care oamenii mergeau să încerce viaţa într-o formă mai concentrată, mai ordonată.

Acum, acest om nu are nevoie să meargă într-un asemenea loc, care este deasemenea — acest loc, această arenă, care a fost construită ca un amfiteatru grec, este deasemenea un loc pentru extaz. Participăm într-o realitate care este diferită de cea din viaţa cotidiană cu care suntem obişnuiţi. Dar acest om nu are nevoie să meargă acolo. El are nevoie doar de o bucăţică de hârtie unde poate face mici semne, şi în timp ce face asta, el imaginează sunete care nu au existat înainte în acea combinaţie specifică. Deci odată ce ajunge la punctul de început a creaţiei — cum a făcut Jennifer în improvizaţia ei — o nouă realitate, acela este un moment de extaz. El intră în acea realitate diferită. El mai spune că asta este o experienţă atât de intensă că simte ca şi cum nu ar exista. Iar asta sună ca un fel de exagerare romantică. Dar de fapt, sistemul nostru nervos este incapabil să proceseze mai mult de 110 biţi de informaţie pe secundă. Şi pentru a mă auzi şi a înţelege ce spun voi trebuie să procesaţi cam 60 de biţi pe secundă. De asta nu puteţi să ascultaţi mai mult de două persoane. Nu puteţi înţelege mai mult de două persoane care vă vorbesc.

Ei, când sunteţi într-adevăr implicat în acest proces deosebit de frumos de creare a ceva nou, aşa cum face acest om, el nu mai are atenţie destulă rămasă pentru a urmări cum se simte corpul lui, sau problemele lui de acasă. El nu poate simţi nici că îi e foame sau că e obosit. Corpul lui dispare, identitatea lui dispare din conştiinţa lui, fiindcă nu are destulă atenţie, ca oricare dintre noi, să facă într-adevăr bine ceva care necesită multă concentrare şi în acelaşi timp să simtă că există. Aşa că existenţa este temporar suspendată. Şi el spune că mâna lui pare să se mişte de la sine. Acum, aş putea să mă uit la mâna mea două săptămâni şi nu aş simţi nici veneraţie, nici minune, fiindcă eu nu pot compune.

Aşa vă spune asta aici, dar în alte părţi ale interviului este evident că acest proces automatic, spontan descris de el se poate întâmpla doar cuiva care este bine pregătit şi a dezvoltat o tehnică. Şi a devenit o banalitate în studiul creativităţii că nu poţi crea ceva fără mai puţin de 10 ani de imersie în cunoştinţe tehnice dintr-un anumit domeniu. Indiferent că este matematică sau muzică — ia aşa de mult să fii în stare să schimbi ceva într-un mod care este mai bun decât a fost înainte. Acum, când se întâmplă asta, el spune că muzica pur şi simplu curge. Şi fiindcă toţi aceşti oameni pe care am început să-i interviez — acesta era un interviu care are peste 30 de ani — aşa de mulţi oameni au descris asta ca pe o curgere spontană încât am numit acest tip de experienţă „experienţa flux”. Şi se întâmplă în domenii diferite.

De exemplu un poet o descrie în această formă. Acesta este de la un student al meu care a interviat câţiva din scriitorii şi poeţii de frunte din SUA. Şi descrie acelaşi sentiment spontan, fără efort pe care îl ai când intri în această stare extatică. Acest poet o descrie ca deschiderea unei uşi care pluteşte sus în ceruri — o descriere similară cu cea dată de Albert Einstein despre cum a imaginat forţele relativităţii când se lupta să înţeleagă cum funcţionau. Dar se întâmplă şi în alte activităţi. De exemplu, acesta este un alt student al meu, Susan Jackson din Australia, care a lucrat cu unii din atleţii de vârf din lume. Şi vedeţi aici în această descriere a unui patinator olimpic în principiu aceeaşi descriere a fenomenului stării interne a persoanei. Să nu credeţi că se întâmplă automat când vă contopiţi cu muzica, şi aşa mai departe.

De fapt, se întâmplă şi în cea mai recentă carte pe care am scris-o, numită „Afaceri bune”, în care am interviat câţiva directori executivi care au fost numiţi de egalii lor ca având mult succes şi foarte etici, foarte responsabili din punct de vedere social. Vedeţi că aceşti oameni definesc succesul ca ceva care ajută pe alţii şi în acelaşi timp te face fericit în timp ce lucrezi la el. Şi aşa cum spun toţi aceşti foarte responsabili şi plin de succes directori executivi, nu poţi avea doar unul din aceste lucruri ca să ai succes. Dacă vrei să ai o slujbă plină de înţeles şi de succes — Anita Roddick este o altă directoare pe care am interviat-o. Ea a fondat firma Body Shop, de cosmetice, un fel de rege al cosmeticii naturale. Este un fel de pasiune care vine când faci ce e cel mai bun şi având „starea de flux” în timp ce lucrezi.

Acesta este un mic citat din Masaru Ibuka, care a pornit, la vremea lui, compania Sony fără bani, fără un produs — ei nu aveau un produs, nu aveau nimic, dar aveau o idee. Iar ideea lui a fost să fondeze un loc de muncă în care inginerii pot simţi bucuria inovaţiei tehnologice, să fie conştienţi de misiunea lor în societate şi să lucreze cât le pofteşte inima. Nu aş putea îmbunătăţi acest exemplu despre cum apare fluxul la locul de muncă.

Când facem studii, am făcut împreună cu colegi din toată lumea, peste 8000 de interviuri cu oameni — de la călugări Dominicani, la călugăriţe oarbe, la căţărători pe Himalaia, la păstori din Navajo — care îşi iubesc munca. Şi indiferent de cultură, îndiferent de educaţie sau altceva, sunt şapte condiţii care pare să fie prezentă când o persoană este în flux. Este această concentrare, care atunci când devine intensă, duce la o stare de extaz, de claritate, ştii exact ce vrei să faci de la un moment la altul, obţii reacţie imediată. Ştii că ceea ce trebuie să faci este posibil de făcut, chiar dacă este dificil, iar simţul timpului dispare, uiţi de tine însuţi, te simţi parte a ceva mai mare. Şi odată ce acele condiţii sunt prezente, ceea ce faci merită să fie făcut de dragul lui.

În studiile noastre, reprezentăm viaţa comună a oamenilor în această schemă simplă. Şi putem măsura asta chiar foarte precis, fiindcă le dăm oamenilor pagere electronice care sună de zeci de ori pe zi, şi oriunde sună vei spune ce faci, cum te simţi, unde eşti, la ce te gândeşti. Şi două lucruri pe care le măsurăm sunt cantitate de provocare pe care o simt oamenii în acel moment şi cantitatea de pricepere pe care o simt că o au în acel moment. Deci pentru fiecare persoană putem stabili o medie, care este centrul diagramei. Acesta ar fi nivelul tău mediu de provocări şi de priceperi, care va fi diferit de cel al altora. Dar ai un fel de punct fix acolo care va fi în mijloc.

Dacă ştim care este punctul fix, putem prezice destul de precis când vei fi în flux, şi va fi când provocările tale sunt peste medie şi priceperile tale sunt peste medie. Şi poate că faci lucruri foarte diferit de alţi oameni, dar pentru fiecare acel canal de flux, aceea zonă acolo, va fi când faci ceea ce îţi place într-adevăr să faci — cânţi la pian, poate, eşti cu cel mai bun prieten, poate munceşti, dacă munca este cea care îţi asigură fluxul pentru tine. Iar celelalte zone devin tot mai puţin pozitive.

Stimularea este bună fiindcă eşti supra-provocat acolo. Priceperile tale nu sunt aşa de înalte cum ar trebui, dar poţi trece in flux foarte uşor prin dezvoltarea unei priceperi puţin mai bune. Deci, stimularea este zona din care cei mai mulţi învaţă, fiindcă acolo sunt ei împinşi peste zona lor de comfort şi acolo intră — întorcându-mă la flux — iar apoi îşi dezvoltă priceperi mai bune. Control este deasemenea un loc bun, fiindcă acolo te simţi comfortabil, dar nu foarte entuziasmat. Nu mai este prea provocator. Şi dacă vrei să intri în flux din zona control, trebuie să creşti provocările. Deci aceste două zone sunt ideale şi complementare din care este uşori să intri în flux.

Celelalte combinaţii de provocări şi priceperi devin mai puţin optime în mod progresiv. Relaxarea este bună — te simţi tot OK. Plictisul începe să devină foarte neplăcut iar apatia devine foarte negativ — nu simţi că faci ceva, nu îţi utilizezi priceperea, nu există provocări. Din păcate, o mulţime de oameni trăiesc apatia. Cea mai mare sursă unică pentru apatie este urmărirea televizorului, a doua este să stai în baie. Şi apoi, câteodată, chiar şi privind televizorul cam şapte – opt procente din timp este în flux, dar asta este când alegi un program pe care chiar vrei să-l vezi şi primeşti feedback din el.

Deci întrebarea pe care încercăm să o răspundem — şi am depăşit timpul alocat — este cum să punem tot mai mult din viaţa zilnică în acel canal de flux. Şi acesta este tipul de provocare pe care încercăm să o înţelegem. Iar unii din voi ştiu bineînţeles cum să o facă în mod spontan fără nici un sfat, dar din păcate o mulţime de oameni nu ştiu. Şi acesta este ceea ce încercăm noi să facem. În regulă.