Camuflajul – o minune subacvatică

David Gallo ne arată o lume minunată, animale marine uluitoare, plecând de la bioluminiscență până la camuflări perfecte. Natura este absolut uimitoare. Să ne bucurăm de ea și să-l lăsăm pe David Gallo să ne-o prezinte, așa cum știe el mai bine.

Urmează să ne scufundăm în adâncul mării. Și oricine a avut această superbă oportunitate, știe că după o scufundare de două ore jumătate, ajungem la o lume perfect, absolut, indeslușibil de întunecată. Și putem să vedem prin hublou, cele mai misterioase animale, pe care nici nu le putem descrie. Aceste luminițe sclipitoare: o lume de bio-luminozitate, ca licuricii. Dr. Edith Witter — care lucrează la Asociația de Cercetare și Conservare — a reușit să pregătească un aparat de fotografiat, capabil să capteze unele dintre aceste vietăți incredibile și asta-i ce vedeți acum pe ecran.

Totul e bio-luminozitate. Cum ziceam: exact ca licuricii. Iată un curcan zburător sub arbore. Știu. Sunt instruit ca geolog. Dar ador asta. Și vedeți că o parte din bio-luminozitate e folosită pentru a evita de a fi mâncat, alta  pentru a atrage prada. Dar toată, din perspectivă artistică, este absolut uluitoare. Și multe din ce se întâmplă — iată un pește cu ochii licărind, pulsând. Unele culori sunt pentru a hipnotiza. Aceste formațiuni adorabile. Și acum ultimul: unul dintre preferatele mele, acest formă spirală. Absolut uluitor, fiecare scufundare.

Aceasta-i lumea necunoscută. Până astăzi am explorat doar 3 procente din toate oceanele. Deja am descoperit cei mai înalți munți, cele mai adânci văi, lacuri subacvatice, cascade subacvatice — multe dintre acestea vi le prezentăm de pe scenă. Într-un loc unde credeam că nu poate exista viață, am descoperim mai multă viață, și ca diversitate și ca densitate, decât în pădurea tropicală. Și asta ne spune că nu prea știm multe despre această planetă. Mai avem încă 97%iar aceste 97% sunt goale ori pline de surprize.

Dar vreau să ne ridicăm în apele de suprafață și să privim câteva creaturi care sunt absolut de uimitoare. Cefalopozi . În copilărie știam doar de calamari. Acesta-i o caracatiţă. E lucrarea dr. Roger Hanlon, Laboratorul de Biologie Marină. Și e total fascinant cum cefalopodele, cu ochii lor, ochi incredibili, simt mediul înconjurător, priviți lumina, priviți formele. Iată o caracatiță trecând peste recif. Găsește un loc in care să se oprească, se încolăceşte și dispare pe fundal. Foarte greu de inţeles.

În următoarele secunde vom vedea câțiva calamari. Acesta e un calamar. Și masculii, când se luptă, dacă sunt foarte agresivi, se fac albi. Și acești doi masculi se luptă. Ei fac asta, lovindu-și fundurile și ăsta-i un concept interesant. Aici iată un mascul în stânga și o femelă la dreapta. Masculul a reușit să-și împartă coloratura, astfel încât femela să vadă doar partea mai gentilă, mai bună a lui. Și masculul… Hai să mai vedem odată. Hai să mai vizualizăm odată. Priviți coloratura: alb pe dreapta, maro pe stânga. Face un pas în urmă, așa că ii alungă ceilalţi masculi, împărțindu-si corpul în două și revine pe cealaltă parte… Bingo! Mi s-a spus că ăsta nu e doar un fenomen între calamarii masculi, dar nu știu.

Sepia. Ador sepia. Aceasta e o sepie gigantică, australiană. Iată-o. Ochii mici, inlăcrimați aici. Dar pot face lucruri uimitoare. Aici vom vedea cum intră într-o crevasă și — urmăriți tentaculele. Le trage în interior. Și devine ca algele. Dispare pe fundal. Cu siguranță, e uimitor. Iată doi masculi luptându-se. Încă o dată, cefalopodele sunt foarte istețe — știu să nu se rănească. Dar priviți la desenele pe care le pot crea pe piele. Ok? Ceva pur și simplu uimitor.

Iată o caracatiţă. Uneori nu doresc să fie văzute când se mișcă, deoarece pot fi văzute de prădători. Aici, acest tip poate să devină asemeni unei roci și, privind mediul înconjurător, se poate deplasa pe fund și foloseste valurile și umbrele pentru a nu putea fi văzut. El se contopește cu mediul; mișcarea se contopește cu fundalul. Șmecheria cu roca în mișcare. Așa că învățăm foarte multe și în apele de suprafață. Încă explorăm adâncurile, dar învățăm foarte multe din apele de suprafață. Și există un motiv bun: apele de suprafață sunt pline de prădători. Iată o baracuda. Și dacă sunteți o caracatiţă sau un cefalopod, înțelegeți cu adevărat cum să vă folosiţi de mediul înconjurător, pentru a vă ascunde.

În următoarea scenă vedeți fundul făcut din în corali frumoși. Și observați că o caracatiţă s-ar vedea foarte ușo,r dacă n-ar putea folosi camuflajul, dacă n-ar utiliza pielea pentru a-și schimba culoarea și textura. Iată niște alge în prim plan. Și o caracatiţă. Nu e minunat? Aici, Roger l-a speriat așa ca a luat-o la fugă, într-un nor de cerneală. Când se oprește, octopodul își zice: „Eh, am fost văzut. Cel mai bun lucru de făcut e să mă fac cât de mare posibil.” Pata cafenie mare face ochiul lui foarte mare. Blufează. Să vizualizăm înapoi. Credeam că glumește, când mi-a arătat. Credeam că e doar grafică. Iată cadrele în ordine inversă. Priviți culoarea pielii, priviți textura. Un animal cu siguranță uimitor, care îşi poate schimba culoarea și textura, ca să fie identică cu mediul. Priviți-l cum se amestecă cu algele. Unu. Doi. Trei. A dispărut și dispar și eu.