Perla

În apa puțin adâncă a oceanului, peștii se jucau zglobii. Soarele își cernea lumina, făcându-le jocul mai palpitant, colorând apa în mii de nuanțe aurii.
Sute de specii de pești trăiau în bucățica lor de Paradis. Corali, alge și mii de frunze lucitoare dansau în ritmul valurilor.
Acolo s-a legat o stranie prietenie. Un pește fluture, galben cu dungi negre s-a împrietenit cu o scoică.
La început scoica l-a apărat, i-a spus unde se află dușmanii, i-a arătat locurile unde se putea ascunde și l-a învățat despre apă, despre plante, despre tot ce se petrecea în micul lor univers. Apoi peștele a crescut și nu mai era speriat. A început să înoate din ce în ce mai departe.
De fiecare dată, micuțul peștișor se întorcea la scoica ce îi era prietenă și îi povestea lucruri minunate din largul oceanului. Animale mari, minunății care rareori treceau pe lângă micuța scoică îi erau descrise de prietenul ei. Ea era mirată și încântată. De fiecare dată își aștepta micuțul partener, să se întoarcă din excursiile lui.
Într-o zi, povestea a fost atat de ciudată, încât nu i-a venit să creadă. Peștele văzuse niște creaturi ciudate, ce scoteau bule de aer și care au ieșit din apă. Spunea că și-au luat zborul spre Soare. Cum era posibil? Micuța scoică nu văzuse niciodată așa ceva. Totuși, nu l-a contrazis pe gălbiorul ei prieten. Apoi, a aflat că acele creaturi se înalță pe valuri într-un monstru de metal ce merge cu o viteză mai mare decât a rechinului. Scoica se distra și observa pasiunea cu care peștișorul urmărea acele creaturi ciudate.
Câteodată treceau multe zile și nu auzea nimic despre ei, alteori nu trecea zi fără ei. Peștișorul îi urmărea cu o curiozitate din ce în ce mai mare. Totuși, într-o zi a venit înspăimântat la micuța scoică și i-a povestit că acele creaturi, care-și spuneau oameni, rup toate scoicile cu un obiect ascuțit de metal.
Atunci și-a amintit micuța scoică, poveștile de groază din neamul ei. Când era mică, mama ei, o scoică mare și înțeleaptă, i-a spus că există monștri care vin și distrug toate scoicile, ca să găsească perlele din ele.
Ce o perlă, a întrebat neștiutoarea scoică. Mama ei i-a răspuns că atunci când se răneau, sau intra un corp străin în cochilia lor, scoicile nu puteau să trăiască decât dacă înconjurau corpul străin cu o substanță minunată. Zi după zi, an după an substanța de depunea și perla creștea.
Micuța perlă a întrebat atunci, speriată, dacă și ea avea o perlă în ea. „Simți ceva străin în tine?”, a venit întrebarea mamei ei. Nu, i-a răspuns micuța. Atunci nu ai nicio perlă. Dar a aflat că mama ei avea o perlă mare, cu care trăia de mulți ani.
Când și-a adus aminte de aceste lucruri, micuța scoică s-a speriat și mai tare. Vorbea în fiecare zi cu prietenul ei, peștele fluture și nu știau ce e de făcut.
– Oamenii vor perle?, întrebă peștele.
– Da, răspunse scoica.
– Să le dăm o perlă.
– De unde?
– Mama ta e în groapa de la pietrele albe.
– Nu știam… spuse scoica, furioasă. De ce nu mi-ai spus până acum?
De la furtuna cea mare nu mai știa nimic de mama ei, iar prietenul ei nu i-a spus niciodată nimic de ea.
– Nu am vrut să te superi, pentru că mama ta… nu mai trăiește, s-a dus. Dar perla ei a rămas în carapacea fără viață.
Tristețea a cuprins-o pe micuța scoică și și-a alungat prietenul de lângă ea. Trei zile acesta a tot încercat să revină. Abia în a treia zi, micuța scoică a reînceput să vorbească cu vechiul ei prieten.
Peștișorul i-a adus perla mamei și a așezat-o pe o piatră lângă scoica cea mică. Erau amandoi liniștiți acum. Când monștrii vor veni, vor lua perla și pe micuța scoică o vor lăsa în pace.
Zilele au trecut una după alta, până când inevitabilul s-a produs.
Un om a văzut scoica. A înotat până la ea și nu a aruncat nicio privire la minunata perlă care era alături. A deschis scoica ușurel cu un cuțit și când a văzut că nu are nicio perlă înăuntru, a aruncat-o și a plecat. Treizeci de zile i-au trebuit micuței scoici să-și revină. Cel mai mult a ajutat-o gândul că mama ei era lângă ea. Dovada era chiar perla lângă care stătea.

Uneori oamenii distrug în căutarea lor. Alteori, chiar dacă caută cu ardoare, nu văd răspunsul, pentru că nu este cel la care se așteaptă.
Câți oameni nu cred în Creator și se lovesc de El pe stradă?
Dacă te aștepți ca Iubirea să aibă un chip anume, să arate așa cum vrei și ea arată și se manifestă diferit, mulți nu o mai recunosc.
Mulți se rogă și cer câte ceva, dar când primesc, nici nu-și dau seama ca rugaciunea lor a prins viață. Ei sunt orbi și merg mai departe, precum omul care căuta perle, doar în interiorul scoicilor.

Autor text: Răzvan