Drumul către pace

William Ury, autorul cărţii „Getting to Yes” (Ajungând la Da), oferă o elegantă, simplă (dar nu uşoară) cale de a crea un acord chiar şi în cele mai dificile situaţii — de la conflicte de familie la, poate, Orientul Mijlociu.

Ei bine, subiectul negocierilor dificile îmi aminteşte de una dintre poveştile mele preferate din Orientul Mijlociu, povestea unui bărbat care a lăsat moştenire celor trei fii ai lui 17 cămile. Primului fiu i-a lăsat jumătate din cămile; celui de al doilea fiu i-a lăsat o treime din cămile; şi celui mai mic fiu i-a lăsat a 9-a parte din cămile. Ei bine, cei trei fii au intrat într-o negociere. 17 nu se împarte la 2. Nu se împarte la 3. Nu se împarte la 9. Spiritul frăţesc a început să se încordeze. În cele din urmă, în disperare, au mers şi au consultat o bătrână înţeleaptă. Bătrâna înţeleaptă s-a gândit la problema lor pentru mult timp, şi în sfârşit a venit şi a spus: „Ei bine, nu ştiu dacă vă pot ajuta dar cel puţin, dacă vreţi, puteţi lua cămila mea.” Deci, atunci aveau 18 cămile. Primul fiu şi-a luat jumătatea — jumătate din 18 este 9. Al doilea fiu şi-a luat a treia parte — o treime din 18 este 6. Cel mai tânăr fiu şi-a luat a 9-a parte — a 9-a parte din 18 este 2. În total 17. Aveau o cămilă în plus. Au dat-o înapoi bătrânei înţelepte.

Acum dacă vă gândiţi pentru un moment la această poveste, cred că seamănă cu o multime de negocieri dificile în care suntem implicaţi. Au început cu 17 cămile — nicio cale de a rezolva asta. Cumva, ce trebuie să facem este să ne dăm un pas înapoi din acele situaţii, aşa cum a făcut bătrâna înţeleaptă, să privim situaţia cu ochi proaspeţi şi să venim cu ideea celei de a 18-a cămile. Acum, găsirea celei de-a 18-a cămile în conflictele lumii a fost pasiunea vieţii mele. Eu văd practic umanitatea un pic cam ca şi cei 3 fraţi; suntem cu toţii o singură familie. Ştim că din punct de vedere ştiinţific, datorită revoluţiei comunicării, toate triburile de pe planetă, toate cele 15.000 de triburi, sunt în legătură unele cu altele. Şi este ca o mare reuniune de familie. Şi totuşi, ca în multe reuniuni de familie, nu e vorba doar de pace şi lumină. Există şi multe conflicte. Şi întrebarea este cum ne împăcăm cu diferenţele noastre? Cum ne împăcăm cu cele mai profunde diferenţe, dată fiind tendinţa umană spre conflict şi geniul uman în elaborarea unor arme de distrugere enormă? Aceasta este întrebarea.

Dat fiind faptul că am petrecut mai bine de 3 decenii — aproape 4 — călătorind prin lume, în încercarea de a lucra, fiind implicat în conflicte variind din Iugoslavia până în Orientul Mijlociu din Cecenia în Venezuela, unele dintre cele mai dificile conflicte de pe planetă, mi-am pus eu însumi această întrebare. Şi cred că am găsit, într-un fel, secretul pentru pace. Este de fapt surprinzător de simplu. Nu este uşor, dar este simplu. Nu este nici măcar nou. Poate fi moştenirea noastră umană cea mai veche. Secretul pentru pace suntem noi. Suntem noi cei care acţionăm ca şi comunitate înconjurătoare în jurul oricărui conflict, ce putem juca un rol constructiv.

Să vă spun o poveste, ca exemplu. Cu 20 de ani în urmă am fost în Africa de Sud lucrând cu părţile implicate în acel conflict, şi am avut o lună în plus aşa că am petrecut ceva timp locuind cu câteva grupuri San Bushmen. (boşimani) Eram curios despre ei şi despre modul în care îşi rezolvă conflictele. Pentru că, în cele din urmă, de când se ştiu, ei au fost vânători şi culegători, trăind destul de mult aşa cum au trăit şi strămoşii noştri probabil pentru 99% din istoria umană. Şi toţi bărbaţii aveau aceste săgeţi otrăvite pe care le foloseau la vânătoare — absolut fatale. Şi cum împăcau ei diferentele dintre ei? Ei bine, ce am învăţat este că oricând apar supărări în aceste comunităţi, cineva merge şi ascunde săgeţile otrăvite în tufişuri şi apoi toată lumea se aşează într-un cerc ca acesta, şi stau, discută şi discută. Poate să dureze şi 2 zile, 3 zile, 4 zile dar nu se odihnesc până când nu găsesc o rezoluţie, sau chiar şi mai bine, o reconciliere. Şi dacă furia este încă prea ridicată atunci trimit pe cineva în vizită la nişte rude ca o perioadă de gândire.

Ei bine, sistemul acela este, cred eu, probabil sistemul care ne ţine în viaţă în acest moment, date fiind tendinţele umane. Acest sistem eu îl numesc a treia parte. Pentru că dacă vă gândiţi la el, în mod normal când ne gândim la conflict, când îl descriem, există întotdeauna două părţi. Există arabi versus israelieni, muncitori versus management, soţ versus soţie, republicani versus democraţi, dar ce nu vedem de cele mai multe ori este că există întotdeauna o a 3-a parte. Şi a 3-a parte a conflictului suntem noi, e comunitatea încojurătoare, sunt prietenii, aliaţii, membrii familiei, vecinii. Şi putem juca un rol incredibil de constructiv. Probail cea mai importantă cale în care a 3-a parte poate ajuta este să reamintească părţilor implicate care este cu adevărat miza. De dragul copiilor, de dragul familiei, de dragul comunităţii, de dragul viitorului, haideţi să ne oprim pentru un moment şi să începem să vorbim. Pentru că, problema este că, atunci când suntem implicaţi în conflict este foarte uşor să pierdem perspectiva. Este foarte uşor să reacţionăm. Fiinţele umane: suntem maşini de reacţie. Şi aşa cum se spune, atunci când eşti supărat vei ţine cel mai bun discurs pe care îl vei regreta vreodată. Aşadar a 3-a parte ne aminteşte de asta. A 3-a parte ne ajută să mergem la balcon, care este o metaforă pentru perspectivă, de unde ne putem ţine ochii pe premiu.

Lăsaţi-mă să vă spun o mică poveste din propria mea experienţă în negocieri. În urma cu câţiva ani, am fost implicat ca facilitator în nişte discuţii foarte dure intre liderii Rusiei şi liderii Ceceniei. Se întâmpla un război după cum ştiţi. Şi ne-am întâlnit la Haga, la Palatul Păcii, în aceaşi cameră în care tribunalul iugoslav pentru crime de război a avut loc. Şi discuţiile au început destul de stâncos când vicepreşedintele Ceceniei a început prin a arăta către ruşi şi a spus: „Ar trebui să staţi chiar aici în scaunele voastre, pentru că veţi fi judecaţi pentru crime de război.” Şi apoi a continuat, apoi s-a întors către mine şi a spus: „Tu eşti american. Uitaţi-vă ce faceţi voi americanii în Puerto Rico.” Şi mintea mea a început să gonească: „Puerto Rico? Ce ştiu eu despre Puerto Rico?” Am început să reacţionez, dar apoi am încercat să-mi amintesc să merg la balcon. Şi apoi când el a făcut o pauză, şi toată lumea se uita la mine pentru un răspuns din perspectiva balconului, am fost capabil să-i mulţumesc pentru remarci şi am spus: „Apreciez criticile dumneavoastră la adresa ţării mele şi le consider ca un semn că suntem între prieteni şi că putem vorbi sincer unul altuia. Şi că suntem aici nu să vorbim despre Puerto Rico sau despre trecut. Suntem aici pentru a vedea dacă putem găsi o cale pentru a opri suferinţa şi vărsarea de sânge din Cecenia.” Conversaţia a revenit pe drumul cel bun. Acesta este rolul celei de a 3-a părţi, de a ajuta părţile implicate să meargă la balcon.

Acum lăsaţi-mă să vă familiarizez pentru o clipă cu ceea ce este în general considerat cel mai dificil conflict din lume, sau cel mai imposibil conflict, este Orientul Mijlociu. Întrebarea este: unde este a treia parte acolo? Cum putem merge, eventual, la balcon? Acum nu pretind că am un răspuns pentru conflictul din Orientul Mijlociu dar cred că am un prim pas literalmente un prim pas, ceva ce oricare dintre noi poate face ca a treia parte. Lăsaţi-mă să vă pun o întrebare înainte. Câţi dintre voi în ultimii ani v-aţi îngrijorat despre Orientul Mijlociu şi v-aţi întrebat ce poate face cineva? Doar din curiozitate, câţi dintre voi? Ok, deci marea majoritate dintre noi. Şi aici, e atât de departe. De ce dăm atât de multă atenţie acestui conflict? E din cauza numărului de morţi? Sunt de sute de ori mai mulţi oameni care mor într-un conflict în Africa decât mor în Orientul Mijlociu. Nu, este din cauza poveştii pentru că ne simţim personal implicaţi în această poveste. Fie că suntem creştini, musulmani, evrei religioşi sau atei, simţim că avem o miză personală în aceasta.

Poveştile contează. Ca antropolog, ştiu asta. Poveştile sunt ceea ce folosim pentru a transmite cunoştinţe. Ele dau sens vieţilor noastre. Asta spunem aici la TED, spunem poveşti. Poveştile sunt cheia. Deci întrebarea mea este da, haideţi să încercăm să rezolvăm politicile acolo în Orientul Mijlociu, dar haideţi să privim şi povestea. Să încercăm să ajungem la rădăcina a despre ce este vorba. Să vedem dacă putem aplica a treia parte acestei poveşti. Ce ar însemna asta? Care este povestea acolo?

Ca antropologi, ştim că fiecare cultură are o poveste despre origine. Care este poveste despre origine a Orientului Mijlociu? Într-o frază, este: În urmă cu 4.000 de ani, un bărbat şi familia lui au mers în Orientul Mijlociu şi lumea n-a mai fost la fel de atunci. Acel bărbat, desigur, era Abraham. Şi ceea ce apăra el era unitatea, unitatea familiei. El este tatăl nostru al tuturor. Dar nu este vorba doar despre ce apăra el, ci şi despre care era mesajul lui. Mesajul de bază era unitatea de asemenea, interconexiunea tuturor şi unitatea tuturor. Şi valoarea de bază era respectul, era bunătatea faţă de străini. Pentru asta este el cunoscut, pentru ospitalitatea lui. Deci în acest sens, el este o a treia parte simbolică a Orientului Mijlociu. El este cel care ne reaminteşte nouă că suntem cu toţii parte a unui întreg mai mare. Acum cum aţi — acum gândiţi-vă pentru o clipă.

Astăzi ne confruntăm cu flagelul terorismului. Ce este terorismul? Terorismul este în esenţă să iei un străin nevinovat şi să-l tratezi ca pe un inamic pe care-l vei ucide cu scopul de a crea teamă. Care este opusul terorismului? Este să iei un străin nevinovat şi să-l tratezi ca pe un prieten căruia îi urezi bun venit în casa ta cu scopul de a însămînţa şi crea înţelegere, sau respect sau iubire.

Şi ce ar fi dacă luăm povestea lui Abraham, care este o poveste a celei de a treia părţi, ce s-ar întâmpla dacă ar putea fi — fiindcă Abraham susţine ospitalitatea — ce s-ar întâmpla dacă aceasta ar fi antidotul terorismului? Ce s-ar întâmpla dacă ar fi un vaccin împotriva intoleranţei religioase? Cum ai aduce această poveste în viaţă? Acum nu este suficient să spui o poveste — asta are impact — dar oamenii au nevoie să experimenteze povestea. Au nevoie să fie capabili de a trăi povestea. Cum ai face asta? Şi asta a fost gândirea mea despre cum ai face asta. Şi aceasta este ceea ce vine ca prim pas aici. Deoarece calea simplă de a face asta este de a merge la o plimbare. Te duci la o plimbare pe urmele lui Abraham. Refaci urmele paşilor lui Abraham. Pentru mersul pe jos are o putere reală. Ştiţi, ca antropolog, mersul pe jos este ceea ce ne-a făcut umani. Este amuzant, atunci când mergi mergi unul lângă celălalt în aceeaşi directie comună. Dacă aş veni la tine faţă în faţă şi aş veni foarte de aproape de tine, te-ai simţi ameninţat. Dar dacă aş merge umăr la umăr, chiar şi atingându-ţi umerii, n-ar fi o problemă. Cine se luptă în timp ce merge? De aceea, de cele mai multe ori la negocieri, când lucrurile devin dure, oamenii se duc la o plimbare în pădure.

Deci, ideea mi-a venit despre ce anume ar inspira o cale, un traseu — gândiţi-vă la drumul mătăsii, la drumul Appalachian — care să urmărească paşii lui Abraham. Oamenii au spus: „Asta e o nebunie. Nu poţi. Nu poţi reconstitui urmele paşilor lui Abraham. Este prea nesigur. Ai de trecut toate acele frontiere. Sunt de trecut 10 ţări diferite din Orientul Mijlociu, pentru că le uneşte pe toate.” Aşa că am studiat ideea la Harvard. Ne-am făcut propria noastră datorie. Şi apoi, în urmă cu câţiva ani, un grup de-al nostru, cam 25 dintre noi din 10 ţări diferite, am decis să vedem dacă putem reconstitui urmele paşilor lui Abraham, mergând de la locul naşterii lui în oraşul Urfa în sudul Turciei, nordul Mesopotamiei. Şi apoi am luat un autobuz şi am făcut nişte plimbări şi am mers la Harran, de unde, potrivit Bibliei, el a pornit în călătoria sa. Apoi am trecut graniţa în Siria, am mers la Alep, care s-a dovedit a fi numit după Abraham. Am mers la Damasc, care are o lungă istorie asociată cu Abraham. Apoi am ajuns în nordul Iordaniei, la Ierusalim, care este numai despre Abraham, la Betheleem, şi în final la locul unde este îngropat în Hebron. Deci, efectiv, ne-am dus de la uter la mormânt. Am arătat că poate fi făcut. A fost o călătorie uluitoare.

Permiteţi-mi să vă pun o întrebare. Câţi dintre voi aţi avut experienţa de a fi într-un cartier ciudat, sau un pământ străin şi o persoană complet necunoscută vine la tine şi îţi arată bunătate, poate te invită în casa lui, îţi oferă ceva de băut, îţi dă o cafea, ceva de mâncare? Câţi dintre voi au avut vreodată experienţa asta? Aceasta este esenţa căii lui Abraham. Dar asta e ce descoperi, dacă mergi în aceste sate în Orientul Mijlociu unde te aştepţi la ostilitate, şi primeşti cea mai uimitoare ospitalitate, toată asociată cu Abraham. „În numele tatălui Abraham îngăduie-mi să-ţi ofer ceva de mâncare.” Deci ceea ce descoperim este că Abraham nu e doar o figură scoasă din cărţi pentru acei oameni, el este în viaţă, este o prezenţă vie.

Şi ca să scurtez o poveste lungă, în ultimii ani, mii de oameni au început să meargă porţiuni din calea lui Abraham în Orientul Mijlociu, bucurându-se de ospitalitatea oamenilor de acolo. Au început să meargă în Israel şi Palestina, în Iordania, în Turcia, în Siria. Este o experienţă extraordinară. Bărbaţi, femei, tineri, bătrâni — mai multe femei decât bărbaţi, de fapt, interesant. Pentru cei care nu pot merge, care nu pot ajunge chiar acum acolo, oamenii au început să organizeze plimbări în oraşe, în propriile comunităţi. În Cincinnati de exemplu, s-a organizat o plimbare de la o biserică la o moschee la o sinagogă şi toţi au luat o masă abrahamică împreună. A fost ziua Căii lui Abraham. În Sao Paolo, Brazilia, a devenit eveniment anual pentru mii de oameni să alerge într-un traseu virtual abrahamic, unind diferite comunităţi. Mass-media iubeşte asta, o adoră cu adevărat. Ei atrag atenţia spre ea pentru că este vizuală şi răspândeşte ideea, această idee a ospitalităţii lui Abraham a bunătăţii faţă de străini. Şi doar în urmă cu câteva săptămâni, a fost o poveste NPR despre asta. Luna trecută, a fost o bucată în Guardian, în Manchester Guradian, despre asta — două pagini întregi. Şi au citat un sătean care a spus: „Această plimbare ne conectează la lume.” A spus că este ca o lumină care a venit în vieţile noastre. Ne-a adus speranţă. Deci despre asta este vorba.

Dar nu este vorba doar despre psihologie, este vorba despre economie, pentru că pe măsură ce merg, oamenii cheltuiesc bani. Şi femeia aceasta de aici, Um Ahmad, este o femeie care trăieşte pe un drum din nordul Iordaniei. Este foarte săracă. Este parţial oarbă, soţul ei nu poate munci, are şapte copii. Dar tot ce poate face este să gătească. Aşa că a început să gătească pentru unele grupuri de călători care trec prin sat şi iau o masă în casa ei. Ei stau pe jos. Ea nici măcar nu are o faţă de masă. Face cea mai delicioasă mâncare, care este în stare proaspătă, din plantele din zona rurală înconjurătoare. Aşa că din ce în ce mai mulţi călători au venit. Şi în ultimul timp ea a început să câştige un venit pentru a-şi întreţine familia. Aşa că a spus echipei noastre de acolo, a spus: „M-aţi făcut vizibilă într-un sat în care oamenilor, odată, le era ruşine să mă privească.” Acesta este potenţialul Căii lui Abraham. Există literalmente mii de astfel de tipuri de comunităţi dincolo de Orientul Mijlociu, dincolo de cale. Potenţialul este, în principiu, de a schimba jocul. Şi pentru a schimba jocul trebuie să schimbi cadrul, modul de a vedea lucrurile — de a schimba cadrul de la ostilitate la ospitalitate, de la terorism la turism. Şi în acest sens, Calea lui Abraham schimbă jocul.

Permiteţi-mi să vă arăt un lucru. Am o mică ghindă aici pe care am cules-o când mergeam pe drum la începutul acestui an. Acum, ghinda este asociată cu stejarul, desigur — creşte într-un stejar, care este asociat cu Abraham. Calea este ca o ghindă acum; este încă în faza timpurie. Cum ar arăta stejarul? Ei bine, mă gândesc înapoi în copilăria mea, pe care o bună parte am petrecut-o în Europa, după ce m-am născut aici în Chicago. Dacă ai fi fost în ruinele de la Londra să zicem în 1945, sau în Berlin şi ai fi spus „în 60 de ani de aici încolo acest loc va fi cel mai liniştit, cel mai prosper de pe planetă”, oamenii ar fi gândit că eşti nebun cu acte. Dar ei au făcut-o datorită unei identităţi comune — Europa — şi o economie comună. Deci întrebarea mea este: dacă poate fi făcut în Europa de ce nu şi în Orientul Mijlociu? De ce nu, datorită unei identităţi comune — care este povestea lui Abraham — şi datorită unei economii comune care ar fi în bună parte bazată pe turism?

Deci, permiteţi-mi să închei atunci prin a spune că în ultimii 35 de ani lucrând în unele dintre cele mai periculoase, dificile şi refractare conflicte de pe planetă, nu am văzut încă un conflict despre care să cred că nu poate fi transformat. Nu este uşor desigur, dar este posibil. A fost făcut în Africa de Sud. A fost făcut în Irlanda de Nord. Poate fi făcut oriunde. Pur şi simplu depinde de noi. Depinde de noi să ne asumăm a treia parte. Permiteţi-mi să vă invit să luaţi în considerare a treia parte, chiar şi ca pe un pas foarte mic. Vom lua o pauză într-o clipă. Doar mergeţi la cineva care este dintr-o cultură diferită, dintr-o tară diferită, de o etnie diferită, unele diferenţe, şi angajaţi-i într-o conversaţie, ascultaţi-i. Acesta este un act al celei de a treia părţi. Acesta este mersul pe jos pe Calea lui Abraham. După o conferiţă TED, de ce nu şi o plimbare TED?

Aşa că permiteţi-mi să vă las cu trei lucruri. Primul este: secretul păcii este a treia parte. A treia parte suntem noi, fiecare dintre noi, cu un singur pas putem duce lumea, putem aduce lumea un pas mai aproape spre pace. Este un vechi proverb african care spune: „Când pânzele de păianjen se unesc, pot opri chiar şi un leu.” Dacă suntem capabili să unim pânzele de pace a celei de a treia părţi putem opri chiar şi leul războiului.

Vă mulţumesc foarte mult.