.Shimbare de atitudine pe Everest

După ce a înotat la Polul nord, Lewis Pugh a jurat sa nu mai înoate în apă rece. Apoi, a auzit de lacul Imja de pe muntele Everest – o masă de apă o altitudine de 5300 metri, creată de topirea recentă a ghețarilor – și a început o călătorie care îl va invăța o nouă lecție radicală de viață. Această lecție ne folosește tuturor.

Anul trecut când am fost aici, vă vorbeam despre cum am înotat la Polul Nord. Cu toate că s-a întâmplat acum trei ani, imi aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri. Îmi amintesc cum stăteam pe marginea gheţii, înainte să intru în apă, gândindu-mă ca niciodată nu am văzut un loc atât de înspăimântător, Apa e complet neagră si are minus 1.7 grade Celsius, sau 29 grade Fahrenheit. E grozav de rece.  Şi apoi mi-a venit un gând in minte: dacă lucrurile merg prost în timpul înotului, cât timp îi va lua corpului meu îngheţat să se scufunde patru kilometri şi jumătate, până la fundul oceanului? Şi apoi mi-am spus că trebuie să îmi scot gândul ăsta din minte, cât mai repede. Singurul mod în care pot să intru în apa rece ca gheaţa şi să înot un kilometru este sa îmi ascult iPod-ul şi să prind forţe noi, ascultând tot, de la o operă frumoasă, până la Puff Daddy şi să mă dedic sută la sută — nu e nimic mai puternic decât o minte hotărâtă — şi apoi să merg la marginea gheţii şi să intru în apă.

Înotul acela a durat 18 minute şi 50 de secunde, care mi s-au părut 18 zile. Imi amintesc cum am ieșit din apă şi mâinile mă dureau foarte tare, iar când m-am uitat la degetele mele, erau de mărimea unor cremvuşti, pentru că — ştiţi, noi suntem în mare parte făcuţi din apă — când apa îngheață, își mărește volumul, iar celulele din degetele mele au îngheţat şi s-au umflat şi s-au spart. Primul gând ce mi-a venit in minte, când am ieșit din apă, a fost următorul: Niciodată nu voi mai înota în apă rece, în viaţa mea.

Totuşi, anul trecut am auzit de munţii Himalaya şi de topirea — (Râsete) şi de topirea ghețarilor, din cauza schimbării climei. Am auzit despre un lac, lacul Imja. Lacul acesta s-a format in ultimii ani, din cauza topirii gheţarilor. Gheţarul a urcat până sus pe munte şi în urma lui a rămas acest lac mare. Cred cu tărie că ce vedem în munţii Himalaya, va fi cel mai mare câmp de luptă din lume. Aproape două miliarde de oameni — deci unu din trei oameni din lume — se bazează pe apa din Himalaya. După cum creşte populaţia şi rezerva de apă din acesti gheţari — din cauza schimbării climei — scade atât de mult, cred că există un risc real de instabilitate. În nord e China; în sud India, Pakistan, Bangladej.

Aşa că, am decis să merg pe muntele Everst, cel mai înalt munte din lume şi să fac un înot simbolic, sub vârful muntelui Everest. Nu ştiu dacă vreunul dintre voi a avut ocazia să meargă pe muntele Everest, dar este un chin să ajungi acolo sus. 28 de iaci mari şi puternici cărau tot echipamentul pe muntele ăsta — nu doar mi-am luat Speedo-ul meu. dar a fost o echipă mare de filmare, care apoi au difuzat imaginile, în jurul lumii. Celălalt lucru care a fost atât de dificil legat de acest înot, nu e legat doar de altitudine. Am vrut sa înot la 5.300 metri deasupra nivelului mării. Deci e chiar sus, în ceruri. E foarte, foarte dificil să respiri. Ţi se face rău de la altitudine. E ca şi cum cineva ar sta în spatele tău cu un ciocan şi te-ar lovi, tot timpul, peste cap

Dar asta nu e cel mai rău. Cel mai rău a fost că acesta a fost anul în care au decis să facă curăţenie pe muntele Everest. Foarte mulţi oameni au murit pe muntele Everest şi acesta a fost anul în care au decis să meargă şi să culeagă toate trupurile alpiniştilor şi să lea dea jos de pe munte. Şi când mergi pe munte, să încerci să faci ceva ce nici un om nu a mai făcut până acum, de fapt nici măcar un peşte. Nici un peşte nu înoată la 5.300 de metri. Când încerci să faci asta şi trupurile trec pe lângă tine, te face să te simți smerit şi îţi dai foarte clar seama că natura e mult mai puternică decât noi.

Am urcat pe cărare, până sus. In dreapta noastră era marele gheţar Khumbu. Iar de-a lungul gheţarului, am văzut bazine mari de gheaţă topită. Când am ajuns la un lac micuţ sub vârful muntelui Everest şi m-am pregătit, la fel cum m-am pregătit întotdeauna, pentru un înot care urma să fie foarte dificil. Mi-am luat iPod-ul, am ascultat nişte muzică, am încercat să devin cât mai agresiv — dar în mod controlat — şi apoi m-am aruncat în apă,

Am înotat cât de repede am putut, primii o sută de metri şi apoi mi-am dat foarte repede seama, că am o mare problemă. De abia puteam să respir. Gâfâiam după aer. Am început să mă sufoc şi asta m-a făcut să vomit în apă. Totul s-a întâmplat atât de repede ca — nu ştiu cum s-a întâmplat — dar am ajuns sub apă. Şi, din fericire, apa nu era adâncă, asa ca am reuşit să mă împing de pe fundul lacului şi am ieşit afară, să iau încă o gură de aer. Apoi mi-am spus: continuă, continuă,  continuă. Şi am continuat, pentru încă cinci sau şase secunde, iar apoi nu am mai avut nimic in trup şi m-am scufundat pe fundul lacului. Nu ştiu cum am reuşit, dar cumva am putut să mă ridic la suprafaţă şi, cât de repede posibil, să ajung la marginea lacului. Am auzit spunandu-se că înecul e moartea cea mai paşnică pe care o poţi avea. Nu am auzit niciodată prostie mai mare. (Râsete) Este sentimentul cel mai înfricoşător şi mai plin de panică, pe care îl poţi avea.

Am ajuns la marginea lacului. Echipa mea m-a luat şi am mers cât de repede am putut, in jos — peste pietriş — jos la tabăra noastră. Acolo am stat şi am analizat ce a mers prost pe muntele Everest. Echipa mea, mi-a spus în faţă. Au spus, Lewis, trebuie să îţi schimbi complet tactica, dacă vrei să faci înotul ăsta. Tot ce ai învăţat în ultimii 23 de ani de când înoţi, trebuie să uiţi. Tot ce ai învăţat când erai în armata britanică, despre viteză şi agresivitate, trebuie să laşi deoparte. Vrem să urci pe munte, peste două zile. Odihneşte-te şi gândeşte-te. Vrem să urci pe munte peste două zile şi, în loc să înoţi repede, înoată cât mai încet. În loc să înoţi craul, înoată bras. Şi aminteşte-ţi, nu înota cu agresivitate. Acum e momentul să înoţi cu smerenie adevărată.

Aşa că ne-am întors sus pe munte, după două zile. Am stat pe marginea lacului şi m-am uitat sus la muntele Everest — e unul dintre cei mai frumosi munţi din lume — şi mi-am spus, fă-o încet. Şi am înotat de-a lungul lacului. Nu vă pot spune cât de bine m-am simţit, când am ajuns pe partea cealaltă.

Dar acolo, pe muntele Everest, am învaţat două lecţii foarte, foarte importante.  Ii mulțumesc echipei mele de şerpaşi, care m-au învăţat asta. Primul lucru este că dacă ceva a mers în trecut atât de bine, nu înseamnă că va merge şi în viitor. La fel, acum, înainte să fac ceva, mă întreb cum trebuie să gândesc pentru a duce lucrul la bun sfârşit. La fel e şi cu schimbarea climei în lume, care e chiar, sincer, muntele Everest al problemelor – doar pentru că am trăit aşa până acum, doar pentru că am consumat aşa cum am facut-o atât de mult timp şi am populat pământul atât de mult timp nu înseamnă că putem continua aşa cum facem astăzi. Semnele de avertizare sunt acolo. Când m-am născut, populaţia lumii era 3.5 miliarde de oameni. Acum suntem 6.8 miliarde de oameni, şi se prevede că vor fi 9 miliarde de oameni în 2050.

Şi a doua lecţie a fost schimbarea radicală a tacticii. Am venit astăzi să vă întreb: ce schimbare radicală de tactică puteţi face, legat de mediul înconjurător, ce va asigura că copii şi nepoţii noştri trăiesc într-o lume sigură şi o lume liniştită, dar, mai ales, într-o lume sustenabilă? Vă rog, plecaţi şi gândiţi-vă la schimbarea majoră pe care o puteţi face şi care va conta foarte mult şi apoi să vă dedicaţi sută la sută, pentru a o duce la capăt. Scrieţi pe bloguri despre asta, scrieţi pe Twitter, vorbiţi despre asta şi dedicaţi-vă sută la sută. Pentru că foarte, foarte puţine lucruri sunt imposibil de obţinut, dacă ne punem mintea-ntreagă cu ele.

“Trepte spre Cer”
de Răzvan Șerbu