Sufletul Lupului Alb
Strămoșii noștri daci, “cei mai înțelepți și drepți dintre traci”, sunt cei care ne-au lăsat o moștenire mult mai bogată decât găsim scris în istoria oficială. I-am nedreptățit în ultimile generații, ne-am ferit de ei, în loc să ne mândrim. Oricum, există astăzi oameni care luptă pentru ca să aflăm cu toții cine au fost ei, și să-i pună la locul lor în istoria pe care o învață copiii în școli.
Doar 160 de cuvinte să ne fi rămas de la ei? Si asta s-a întâmplat in doar 160 de ani cu doar o mică suprafață din țară ocupată de romani. Suntem învățați că romanii s-au impus iar 60% din lexicul nostru provine de la ei. Așa ceva nu s-a pomenit nicăieri în regiunile stăpânite de romani, ca un popor să-și uite obiceiurile, tradițiile și limba într-o perioadă istorică atât de scurtă. Lasăm aceste teme pe seama istoricilor, lingviștilor și a celor care îi combat. Aceste întrebări au fost puse de mulți și sperăm ca ele să primească cât mai curând răspuns.
Cert este că dacii sunt extrem de slab reprezentați nu numai în istorie cât și în literatură.
Cartea de față aduce în atenția cititorului legende, povești, schițe și nuvele atât despre daci cât și despre urmașii lor.
Sper să vă placă, sunt scrise cu inima și trecute prin filtrul ratiunii.
Cu drag,
Razvan
Descriere
Zura și lupul
În acea dimineață liniștită de iarnă, soarele fusese bun și încălzea cu sârg natura ce se trezea la viață. Lumina lui clară și limpede se reflecta din zăpada proaspăt mulsă din norii negri care până de curând fuseseră stăpânii absoluți ai cerului. Acum, totul era alb, pădure, case și munți.
Viteazul Blesus, din neamul dacilor, își privea cu drag odorul. Era urmașul său, un năzdrăvan bălai de numai opt anișori ce începuse să cutreiere munții. Pericolele din păduri i se păreau doar jocuri, și asta era periculos. Blesus știa că nu te poți juca tot timpul cu pădurea. Mulți o pățiseră. Au plecat și nu s-au mai întors.
Zura, băiatul său, nu stătea o clipă locului. Maică-sa nu-l mai putea struni, doar respectul nemărginit pe care-l purta tatălui mai avea acum efect asupra lui.
Dar pentru cât timp? Blesus era căpetenie peste trei triburi, două din vale și unul cățărat sus în munte. Pădurea le acoperea pe toate. Aceste triburi dace erau împărțite în zece așezări, zece sate micuțe care se ajutau între ele în timp de pace sau război. Luptele erau destul de rare, mai mult certuri și ciomăgeli cu dacii de dincolo de râu.
Totuși, după ce Blesus și-a găsit nevastă în tribul din munte, luptele au încetat. Nimeni nu dorea să li se împotrivească războinicilor de sus, de lângă nori. Cu ei nu te puteai pune, nimic nu era o glumă, parcă erau din piatră făuriți cu toții. Nu supărau pe nimeni, dar să nu-ți vină cumva gândul de a-i deranja cu ceva. Atunci luau foc, erau puternici și necruțători, făceau cărări în luptă prin cetele dușmane, iar dacă unul dintre ei cădea, mai tare se îndârjeau. Acum, Blesus era conducătorul tuturor, respectat pentru spiritul său drept. Știa că puterea lui e dată de oamenii aceia, de copii, de mame, de bătrâni, și nu numai de bărbații ce pot ține o sabie în mână.
Și totuși, pentru el, ca și pentru ceilalți, pădurea era misterul, era un tărâm magic în care trebuia să fii extrem de atent, să poți lupta la nevoie pentru propria viață. Urșii, lupii, mistreții și alte jivine înfiorătoare îți pândeau adesea fiecare pas.
Zura nu știa, sau nu dorea să asculte. Pentru băiețelul bălai, pădurea era loc de joacă și nu credea și nici nu accepta părerea adulților. Degeaba îi spusese Blesus povești pline de groază cu oameni ce s-au întâlnit cu moartea sau care au scăpat cu greu din lupta cu natura. Nimic nu părea să-l impresioneze pe copilul său. Pur și simplu, codrul era prietenul său.
– Tată! Mă duc până la pârâu, strigă Zura fericit luând-o la fugă în pădure.
Blesus nu avu timp nici măcar să fie de acord. Cum ar fi putut să-l împiedice pe năzdrăvan, când nicio vorbă nu apucase să spună? Practic, copilul îl anunțase unde pleacă, nu îi ceruse voie. Zâmbi.
Zura, ca de fiecare dată, era singur când intra în tainica pădure. Copiii nu-l urmau niciodată. Pur și simplu le era prea frică. El se obișnuise și îi plăcea singurătatea. De fapt, nu era niciodată cu adevărat singur. Alături de el, pășeau mereu spiritele codrului și uneori îl urmăreau ochi aprigi de prădător. Astăzi, în calea lui apăru un lup mare, singuratic. Un lup cu blana sură. Era ca lupul din poveștile de groază ale bunicului. Mârâia.
Zura îl privi în ochi cu o privire fixă, hotărâtă, iar forța spiritului său se prelingea cu limbi de foc în sufletul animalului. Acesta, cutremurat, plecă ochii. Atunci, trupul slab, de copil, se apropie de lup. Acesta îngheță cu picioarele în mijlocul drumului. Nu mai putea să facă niciun pas.
Zura întinse mâna către lup și așteptă până ce acesta, docil, o linse, abia apoi căzu în genunchi și îl îmbrățișă. Surul nu știa ce să facă și începu să tremure, apoi scheună ușor și închise ochii.
Îmbrățișarea nu dură prea mult, pentru că năzdrăvanul de copil se ridică rapid și o luă la goană către pârâu. Zăpada de două palme nu-l putea opri. Lupul rămase o clipă uimit, apoi se retrase încet către pădure. Avea gânduri amestecate în mintea lui de animal. Nu înțelegea ceea ce tocmai se petrecuse cu câteva clipe în urmă. De ce nu atacase? Cum putuse să lase să scape o asemenea pradă – un pui de om.
Totuși, își dădea seama că nu l-ar fi putut răni, oricât de mult ar fi vrut. În aceste momente, ideea de a-i face rău părea de neconceput. Fusese prins în puterea magică a copilului.
Lupul cel sur părăsi poteca și se afundă în pădure printre copacii bătrâni și groși. Aici era zăpadă mai puțină, brazii o opriseră pe crengile de sus. Cu mersul lui rapid, lupul ajunse pe o mică movilă care despărțea un pâlc de pomi de restul pădurii. Acolo îl aștepta lupoaica cu puii lor. Aveau aproape un an. Trebuia să înceapă să vâneze singuri. Împreună domneau peste o mare bucată de pădure. Haita era încă departe. Lupoaica se lipi de el. În curând va veni iar momentul în care un nou rând de lupi se vor naște. Surul simțea prea bine ciclul naturii. Totul era perfect. Doar… copilul de mai devreme era diferit. El nu se potrivea cu nimic din lumea cunoscută de până atunci. Nu auzise niciodată, nici măcar de la părinții lui, ca un pui de om să fie ca acesta, să nu-l poți ataca.
Auzul fin al lupului fu lovit de o creangă care se rupse. Venea cineva…. (fragment din nuvela “Zura și lupul” din cartea “Sufletul Lupului Alb”)
Recenzii
Nu există încă recenzii.