skip to Main Content
0744.135.444 Redactia@filedelumina.ro

Pachet COMPLET

 

Evaluat la 0 stele din 5
(be the first to review)

Strămoșii noștri daci, “cei mai înțelepți și drepți dintre traci”, sunt cei care ne-au lăsat o moștenire mult mai bogată decât găsim scris în istoria oficială. I-am nedreptățit în ultimile generații, ne-am ferit de ei, în loc să ne mândrim. Oricum, există astăzi oameni care luptă pentru ca să aflăm cu toții cine au fost ei, și să-i pună la locul lor în istoria pe care o învață copiii în școli.
Doar 160 de cuvinte să ne fi rămas de la ei? Si asta s-a întâmplat in doar 160 de ani cu doar o mică suprafață din țară ocupată de romani. Suntem învățați că romanii s-au impus iar 60% din lexicul nostru provine de la ei. Așa ceva nu s-a pomenit nicăieri în regiunile stăpânite de romani, ca un popor să-și uite obiceiurile, tradițiile și limba într-o perioadă istorică atât de scurtă. Lasăm aceste teme pe seama istoricilor, lingviștilor și a celor care îi combat. Aceste întrebări au fost puse de mulți și sperăm ca ele să primească cât mai curând răspuns.
Cert este că dacii sunt extrem de slab reprezentați nu numai în istorie cât și în literatură.
Cartea de față aduce în atenția cititorului legende, povești, schițe și nuvele atât despre daci cât și despre urmașii lor.
Sper să vă placă, sunt scrise cu inima și trecute prin filtrul ratiunii.

Cu drag,
Razvan

Până mai Ieri, când factorul poştal era cel mai important om din comunitate, încă existau: Pilda, Povaţa şi Povestea, care Astăzi, au dispărut. Răzvan Şerbu le reînvie într-un mod meşteşugit, adevărat, folosindu-se şi de ajutorul Tatălui Ceresc. Nu are cu Dumnezeu o relaţie elaborată, de tip teologic, ci una simplă şi directă, ca şi Cioran. Iar rezultatul acestei reţete originale a fost un succes deplin. Citiţi cartea “File de Lumină”, fiindcă merită! Demult nu s-a mai scris o asemenea carte!

Ioan T. Lazăr

Categorie: Etichete: , , , ,

Descriere

Zura și lupul

În acea dimineață liniștită de iarnă, soarele fusese bun și încălzea cu sârg natura ce se trezea la viață. Lumina lui clară și limpede se reflecta din zăpada proaspăt mulsă din norii negri care până de curând fuseseră stăpânii absoluți ai cerului. Acum, totul era alb, pădure, case și munți.
Viteazul Blesus, din neamul dacilor, își privea cu drag odorul. Era urmașul său, un năzdrăvan bălai de numai opt anișori ce începuse să cutreiere munții. Pericolele din păduri i se păreau doar jocuri, și asta era periculos. Blesus știa că nu te poți juca tot timpul cu pădurea. Mulți o pățiseră. Au plecat și nu s-au mai întors.
Zura, băiatul său, nu stătea o clipă locului. Maică-sa nu-l mai putea struni, doar respectul nemărginit pe care-l purta tatălui mai avea acum efect asupra lui.


Dar pentru cât timp? Blesus era căpetenie peste trei triburi, două din vale și unul cățărat sus în munte. Pădurea le acoperea pe toate. Aceste triburi dace erau împărțite în zece așezări, zece sate micuțe care se ajutau între ele în timp de pace sau război. Luptele erau destul de rare, mai mult certuri și ciomăgeli cu dacii de dincolo de râu.
Totuși, după ce Blesus și-a găsit nevastă în tribul din munte, luptele au încetat. Nimeni nu dorea să li se împotrivească războinicilor de sus, de lângă nori. Cu ei nu te puteai pune, nimic nu era o glumă, parcă erau din piatră făuriți cu toții. Nu supărau pe nimeni, dar să nu-ți vină cumva gândul de a-i deranja cu ceva. Atunci luau foc, erau puternici și necruțători, făceau cărări în luptă prin cetele dușmane, iar dacă unul dintre ei cădea, mai tare se îndârjeau. Acum, Blesus era conducătorul tuturor, respectat pentru spiritul său drept. Știa că puterea lui e dată de oamenii aceia, de copii, de mame, de bătrâni, și nu numai de bărbații ce pot ține o sabie în mână.
Și totuși, pentru el, ca și pentru ceilalți, pădurea era misterul, era un tărâm magic în care trebuia să fii extrem de atent, să poți lupta la nevoie pentru propria viață. Urșii, lupii, mistreții și alte jivine înfiorătoare îți pândeau adesea fiecare pas.
Zura nu știa, sau nu dorea să asculte. Pentru băiețelul bălai, pădurea era loc de joacă și nu credea și nici nu accepta părerea adulților. Degeaba îi spusese Blesus povești pline de groază cu oameni ce s-au întâlnit cu moartea sau care au scăpat cu greu din lupta cu natura. Nimic nu părea să-l impresioneze pe copilul său. Pur și simplu, codrul era prietenul său.
– Tată! Mă duc până la pârâu, strigă Zura fericit luând-o la fugă în pădure.
Blesus nu avu timp nici măcar să fie de acord. Cum ar fi putut să-l împiedice pe năzdrăvan, când nicio vorbă nu apucase să spună? Practic, copilul îl anunțase unde pleacă, nu îi ceruse voie. Zâmbi.
Zura, ca de fiecare dată, era singur când intra în tainica pădure. Copiii nu-l urmau niciodată. Pur și simplu le era prea frică. El se obișnuise și îi plăcea singurătatea. De fapt, nu era niciodată cu adevărat singur. Alături de el, pășeau mereu spiritele codrului și uneori îl urmăreau ochi aprigi de prădător. Astăzi, în calea lui apăru un lup mare, singuratic. Un lup cu blana sură. Era ca lupul din poveștile de groază ale bunicului. Mârâia.
Zura îl privi în ochi cu o privire fixă, hotărâtă, iar forța spiritului său se prelingea cu limbi de foc în sufletul animalului. Acesta, cutremurat, plecă ochii. Atunci, trupul slab, de copil, se apropie de lup. Acesta îngheță cu picioarele în mijlocul drumului. Nu mai putea să facă niciun pas.
Zura întinse mâna către lup și așteptă până ce acesta, docil, o linse, abia apoi căzu în genunchi și îl îmbrățișă. Surul nu știa ce să facă și începu să tremure, apoi scheună ușor și închise ochii.
Îmbrățișarea nu dură prea mult, pentru că năzdrăvanul de copil se ridică rapid și o luă la goană către pârâu. Zăpada de două palme nu-l putea opri. Lupul rămase o clipă uimit, apoi se retrase încet către pădure. Avea gânduri amestecate în mintea lui de animal. Nu înțelegea ceea ce tocmai se petrecuse cu câteva clipe în urmă. De ce nu atacase? Cum putuse să lase să scape o asemenea pradă – un pui de om.
Totuși, își dădea seama că nu l-ar fi putut răni, oricât de mult ar fi vrut. În aceste momente, ideea de a-i face rău părea de neconceput. Fusese prins în puterea magică a copilului.
Lupul cel sur părăsi poteca și se afundă în pădure printre copacii bătrâni și groși. Aici era zăpadă mai puțină, brazii o opriseră pe crengile de sus. Cu mersul lui rapid, lupul ajunse pe o mică movilă care despărțea un pâlc de pomi de restul pădurii. Acolo îl aștepta lupoaica cu puii lor. Aveau aproape un an. Trebuia să înceapă să vâneze singuri. Împreună domneau peste o mare bucată de pădure. Haita era încă departe. Lupoaica se lipi de el. În curând va veni iar momentul în care un nou rând de lupi se vor naște. Surul simțea prea bine ciclul naturii. Totul era perfect. Doar… copilul de mai devreme era diferit. El nu se potrivea cu nimic din lumea cunoscută de până atunci. Nu auzise niciodată, nici măcar de la părinții lui, ca un pui de om să fie ca acesta, să nu-l poți ataca.
Auzul fin al lupului fu lovit de o creangă care se rupse. Venea cineva…. (fragment din nuvela “Zura și lupul” din cartea “Sufletul Lupului Alb”)

 

PACO – nuvelă din cartea Vise de Înger

Se povestește că în Spania, acolo unde soarele cântă ode de iubire și unde oamenii sunt primitori, exista o mică familie de oameni simpli. Doar tatăl și fiul mai rămăseseră ca să facă treburile gospodăriei dar și ca să meargă la munca câmpului. Femeia plecase de câțiva ani într‑o lume mai bună. O doborâse o boală necruțătoare, o molimă care îndoliase întregul sat.
Băiatul devenise un tânăr plin de putere ce‑și ajuta mereu tatăl, dar avea alte idei, alte gânduri ce îl făceau să stea mereu ca pe ghimpi. Nu accepta ca viața să‑i ofere atât de puțin precum vedea în jur. Se gândea mereu să‑și încerce norocul în marele oraș. Oricum, tatăl lui îl scotea mereu din minți cu cererile și cu bombănelile sale. Tânărului i se părea că bătrânul îi caută mereu nod în papură și că, oricât de mult se străduia, nu‑l mulțumea niciodată. Pe de altă parte, bătrânul său tată dorea să scoată om de ispravă din el, așa că mereu îi dădea să facă câte ceva și mereu îi atrăgea atenția atunci când greșea.
Din păcate, lipsa cuvintelor calde și bune dintre cei doi nu a făcut decât să sporească supărarea în inima tânărului Paco. Zi de zi, cupa amărăciunii se umplea. Credea că tatăl său îl pedepsește, în loc să‑i vadă iubirea din privire. Inevitabil, a sosit și momentul în care o simplă vorbă de dojană a fost cea care a umplut paharul. Atunci copilul a izbucnit și multe vorbe grele i‑a aruncat în față bătrânului, vorbe de ocară, spuse la supărare, cuvinte care rănesc și care dor.
Apoi, tânărul Paco și‑a luat câteva merinde și a plecat de acasă către marele oraș.
Zilele au trecut, soarele a încălzit multă vreme pământul. Încet-încet, au trecut săptămânile, care s‑au transformat în luni, apoi în ani. Timp îndelungat, în care suferința tatălui nu putea fi stinsă de nimic. Și‑a dat seama că greșise, că nu și‑a încurajat niciodată fiul și că acesta a plecat având dreptate. Paco, în schimb, ducea cu el cupa amărăciunii în sufletul lui. Știa că timpul trece și că tatăl său devine din ce în ce mai bătrân și mai neputincios. Dar nu se mai putea întoarce. Vorbele grele ridicaseră între ei un zid mult prea gros. Acum devenise ajutor de fierar și era mândru de dibăcia lui. Cunoscuse o fată minunată, Maria, un înger cu chip de om, care îl făcea extrem de fericit.
Bătrânul tată aflase de la un vecin că băiatul său trăia în marele oraș, așa că a pregătit 100 de tăblițe pe care a scris:

„Dragă Paco,
Sunt convins că ești supărat pentru cearta noastră. Doresc să știi că eu te‑am iubit mereu, tu ești toată averea mea, ești inima mea, ești partea mea mai bună. Nu ai nevoie de iertarea mea, pentru că nu am fost niciodată supărat pe tine. În schimb, eu îmi cer iertare pentru că am fost atât de nepriceput în a‑ți arăta cât de mult te iubesc. Paco, dragul meu fiu, eu voi fi duminică la prânz în piața din centrul orașului. Te voi aștepta în speranța că vei dori să mă vezi.
Cel pentru care tu ești lumina și bucuria,
Tatăl tău”

Bătrânul tată își puse tăblițele pretutindeni prin oraș, în locurile publice, legate de pomi, de garduri, în special acolo pe unde treceau cei mai mulți oameni, prin târguri și chiar lângă biserici.
Apoi, bătrânul așteptă. Câteva zile lungi, chinuitoare, s‑au scurs cu greu pentru nerăbdarea ce‑i prinsese sufletul într‑o menghină de fier.
Oare va veni? Oare a găsit mesajul? Oare este Paco în oraș? Oare mai este supărat? Mii de întrebări îl măcinau pe bătrân clipă de clipă.
Dar ziua de duminică a sosit în sfârșit. Bătrânul și‑a pus cele mai bune haine și a plecat către oraș. La ora prânzului a mers direct în piața din centru.
…800 de Paco îl așteptau acolo… printre ei, și‑a descoperit fiul.
Dar și mai uimitor era că sute de bărbați soseau din toate părțile pentru a‑și întâlni și strânge în brațe copiii.
Mulți dintre cei 800 de Paco au fost fericiți în acea zi de duminică. Atunci și‑au uitat dușmăniile, supările, necazurile. Întregul oraș a fost cuprins de un val de iubire.
În acele momente, Dumnezeu era în piața din centrul orașului.

Fragment din nuvela Trepte spre Cer, publicată în cartea File de Lumină

Mi-am pus rucsacul în spinare, mi-am încheiat cu grijă toate chingile și mi-am îndreptat privirea spre Gelu, prietenul meu. El s-a echipat deja, cortul lui e bine strâns și totul arată perfect. Ne zâmbim.
– Gata! E ziua cea mare!, spune el, privindu-mă cu bucurie.
– Atunci, să nu mai stăm. Ne cheamă muntele. Floarea de aur ne așteptă.
Am avut norocul să descopăr, la un anticariat, un document vechi, între paginile unei cărți prăfuite. Gelu este un istoric pasionat de munții noștri și de comorile lor. Așa ne-am cunoscut, în urmă cu șapte ani. Eu cu documentul în mână, el cu zâmbetul pe buze, căutând să descifreze misterele trecutului. Îmi aduc aminte și acum, primele lui cuvinte: “Interesant! E vorba despre celebra floare de aur…  e un document uluitor.” Era pentru prima dată când auzeam despre floarea de aur. Acum, pot spune că sunt unul dintre cei mai informați oameni asupra subiectului; am devenit un specialist în istoria florii de aur. Sunt vânătorul cu o singură țintă, căutătorul de comori.
Singura referire la ea pe care o știa la vremea aceea Gelu era un alt document pe care i-l arătase profesorul Hortopan. Acolo se vorbea despre o floare magică, ce avea însușiri nebănuite. O singură petală purtată la piept oferea puterea de a vedea dincolo de aparențe și de a descifra clar orice mister al universului. Practic, ți se oferea răspunsul la orice întrebare, dar pentru acea floare ți se cerea un preț mare. Nimeni nu știa despre ce era vorba. Documentul nu menționa asta, dar spunea că trebuie să fii gata să dai totul ca să poți ajunge la ea. Gelu i-a spus atunci profesorului că îi plăcea legenda, dar reacția acestuia fusese neașteptată: s-a supărat și a plecat. Gelu și-a dat seama că profesorul era convins că nu este vorba doar despre o legendă.
– Păcat că nu e și Hortopan acum cu noi, spun eu cu tristețe.
– Așa este. El și-a dedicat întreaga viață florii. Acum am rămas doar noi doi să o găsim.
Profesorul plecase dintre noi, în urma unui accident stupid, pe o pârtie de schi. Era o fire veselă, deschisă, ca urmare ne-a spus tot ce știa în legătură cu floarea de aur. Așa am putut-o urmări înapoi, de-a lungul veacurilor. Am aflat că era folosită de marii preoți ai dacilor, apoi de unii călugări ce erau apropiați de Ștefan Cel Mare și chiar de Vlad Țepeș. Apoi am aflat de societăți secrete, ce foloseau o petală a florii, punând-o în apa cu care își botezau adepții. Una dintre petale se spune că ar fi ajuns la Vatican, iar alta la Constantinopol. Multe informații ce păreau fără legătură între ele erau puse în ordine de Hortopan.
Într-o seară, când eram toți trei, Gelu a remarcat ceva ciudat, a avut acea revelație care ne-a permis să o urmărim, el a avut ideea că floarea apărea cu o anumită periodicitate, nu pur și simplu întâmplător. Am observat că floarea apărea de două ori în fiecare secol. Putea fi găsită din cincizeci în cincizeci de ani. Apoi, am remarcat ceva și mai ciudat. Cei care mergeau să o caute plecau mereu din același loc, iar dimineața, umbra stâncii din vârful dealului din spatele călătorului acoperea perfect stânca de pe dealul din față.
Documentul găsit de mine era cheia. Cu el puteai găsi punctul de plecare. Imediat cum l-am descifrat, am făcut o excursie cu profesorul și cu Gelu până acolo. Totul corespundea descrierii, dar umbrele nu se aliniau deloc. După mai multe excursii, am reușit să aflăm ziua exactă în care acest lucru se întâmpla – întâi februarie. Atunci se năștea floarea care oferea cunoașterea absolută.
După aflarea datei, restul a fost o joacă de copii. Anul l-am descoperit simplu. Singurul lucru care ne dădea bătaie de cap erau Treptele spre cer. Această scară era menționată în aproape toate documentele. Noi nu o găsiserăm, dar ni se spunea că ea apare numai când floarea înflorește, așa că nu ne făceam prea multe griji.
Am plecat grăbiți ca să ajungem la locul stabilit înainte de răsărit. Astăzi e întâi februarie, ziua cea mare, e singura noastră șansă, floarea va mai înflori din nou abia peste 50 de ani.
Când soarele a început să mijească la orizont, noi eram între cele două dealuri. Într-adevăr, umbra se alinia perfect, așa că am pornit în cea mai mare aventură a vieții noastre. Drumul era obositor și chiar dacă îl mai făcuserăm de câteva ori, tot reușea să scoată sufletul din noi. Cea mai mare teamă pe care o aveam era să nu înceapă ploaia. Pe întâi februarie, vremea este extrem de capricioasă în aceste locuri. După două ceasuri, ne-am întâlnit cu un cioban bătrân, bărbos, îmbrăcat cu… o oaie, sau cel puțin așa arăta când îl priveai de la distanță.
– Bună ziua, bade!
– Bună să fie și a matale!
– Ce zici, cum va fi vremea azi?
– Va fi vreme bună!
– Da, unde mergeți așa cu noaptea-n cap?
– La Treptele spre Cer, răspunse Gelu, sperând orbește că acest cioban a auzise de ele.
– Vă duc eu la ele, dacă mă plătiți, spuse ciobanul zâmbind.
Ne-am uitat la el uimiți. Nu ne venea a crede. Treptele există!
– Cum așa? Știi matale unde sunt? Există?
– He, he! Există! De ce să nu existe? Sunt aici încă de când au apărut munții.
– Te plătim, desigur. Spune-ne ce vrei.
– Ce ți-ai dori?
– Ceva de preț! Alegeți voi ce vreți să-mi dați. Dar fiecare dintre voi alege singur și fiecare dintre voi trebuie să-mi dea ceva, fără să vorbiți însă între voi.
Mă uit la Gelu și văd cum se caută în buzunar să scoată banii pe care îi avea la el. Eu simt că e o capcană, vreau să-l avertizez, dar ciobanul mă privește și nu pot spune nimic. Gelu îi dă toți banii pe care îi avea la el, aproape 1.000 de lei. Eu mă uit la cioban și văd că e desculț. Mă gândesc că bocancii mei l-ar ajuta mai mult. Sunt gata să merg o zi întreagă fără încălțări prin zloată și frig, dacă mă duce la floare. Am mai mers desculț, nu mi-e frică, mai ales că el a zis că va fi vreme bună.
Ciobanul se încalță cu bocancii mei și bagă banii la chimir.
După câțiva pași, mi-am dat seama că mă grăbisem. Pietricelele de pe drum mă împungeau ca niște ace și fiecare pas era un chin. M-am oprit, mi-am bandajat picioarele cu niște cârpe și le-am legat cu bandă izolatoare. Acum era mult mai bine.
Am mers vreo două ceasuri… când a început o ploaie rece chinuitoare.
– Ne-ai zis că va fi vreme bună!, îl aud pe Gelu, supărat.
– Da, așa am zis!
– De ce ne-ai mințit?
– Ha, ha! Nu v-am mințit cu nimic!
– Atunci… nu știai că vine ploaia?
– Ba știam, după norii din vârful muntelui de colo, spuse el arătând cu mâna spre stânga.
– Și de ce ne-ai spus că va fi vreme bună?
– Pentru că eu sunt întotdeauna satisfacut cu ceea ce primesc. Dacă plouă, mă bucur de ploaie, dacă ninge, mă bucur de zăpadă, dacă e senin, mă bucur de soare. Când îți vei da seama că nu poți avea parte de tot ce-ți dorești, vei învăța să fii întotdeauna mulțumit cu ceea ce primești. Pentru mine întotdeauna este vreme bună.
– Da, așa este! spun eu, cu gândul la bocancii mei. Puteam să-i dau și un nasture, pentru el ar fi fost același lucru. Acum, asta e. Iată că ciobanul înțelept are acum o grămadă de bani și bocancii mei, iar noi i-am dat de bunăvoie.
Ciobanul vede privirea mea și ochii furioși ai lui Gelu. Începe să râdă…. (fragment din nuvela Trepte spre Cer, publicată în cartea File de Lumină)

Informații suplimentare

Greutate 1 kg

Recenzii

Nu există încă recenzii.

Fii primul care adaugi o recenzie la „Pachet COMPLET”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back To Top