Jurnalul
Atunci când bunicul meu s-a stins, eram plecată în concediu la mare. Erau prima dată când îmi părăseam cuibul cald al casei părintești într-o vacanță plătită din banii mei. Știam că Nanu – cum îi spuneam eu – este bolnav și am vrut să stau cu el, dar practic m-a gonit.
– Du-te prințesă și zboară, nu sta legată de niște oase bătrâne. Există timp pentru distracție și este și pentru suferință. Tinerețea e timpul în care faci tot ceea ce nu poți mai târziu. Nu pierde timpul, este prețios.
Ai mei nu mi-au spus că a plecat pe lumea cealaltă decât atunci când am sosit acasă. A fost dorința lui, a celui pe care l-am iubit din prima clipă, de la primii mei pași. Barba lui albă și stufoasă de care mă agățam cu mânuțele mele mici, și vorbele blânde și înțelepte de care mă prindeam și mai vârtos cu aripile sufletului, toate mi-au rămas întipărite în minte mai puternic decât dacă ar fi fost săpate în piatră.
Îmi aduc aminte cum i-am privit camera goală, cu patul mic, pus sub razele lunii ce se revărsau pin fereastra mare, și papucii lăsați în așteptare lângă scaunul de la birou. Doar el lipsea, dar aș fi putut jura că era plecat doar puțin și aproape că auzeam scârțâitul inconfundabil al ușii de la intrare și pașii lui apăsați cu o frecvență pe care o învățasem de mult. Trei pași repezi, apoi unul mai încet, apoi încă doi mai repeziți și unul mai lent și apoi încă doi și în final doar pași lenți. Totul ca un tren obosit care sosește în stație. În ultima lui stație.
Dar nu! Nu mai aud acei pași decât în mintea mea și poate doar în vise.
Privindu-i papucii, cu colțul ochiului am zărit ceva. O panglică sub birou. Atârna nepăsătoare un centimetru sau poate doi sub sertarul principal. Ce să caute acolo? De unde a apărut panglica aceea? Cum a ajuns acolo? M-am așezat în genunchi și am început să cercetez cu atenție pe sub birou. Am zărit un mic sertar construit din lemne bătute în cuie de fundul ultimului sertar. O construcție neîngrijită, probabil făcută la repezeală de bunicul pentru a ascunde ceva. De acolo ieșea panglica. Am tras ușor de ea și am scos un jurnal și o scrisoare. Pe plic era scris cu litere mari. „Citește întâi scrisoarea!”
Așa am și făcut. Din ea am aflat că jurnalul acela era misterios și magic totodată. Îl primise de la un om care după spusele bunicului „s-a topit în fața lui”. N-am înțeles prea exact ce poate însemna asta. Oricum, în jurnal era toată viața bunicului, sau cel puțin cea de când se apucase să scrie în el.
Am lăsat scrisoarea deoparte și cu emoție l-am deschis. I-am văzut numele pe copertă și l-am răsfoit cu interes. Zile, clipe și întâmplări, erau toate acolo. Le-am văzut cum se înșiră anii precum mărgelele pe o ață. Apoi, brusc toate paginile au devenit albe. Nu mai era niciun rând, nu mai era nimic în jurnalul bunicului.
Doamne! Înnebunesc! Unde sunt cuvintele? Unde sunt rândurile? Unde sunt frazele? Dar anii și întâmplările notate de bunicul? Le vreau! Cum pot să dispară?
L-am deschis iar și iar. Nu sunt nebună, le-am văzut acolo, erau toate. Fiecare pagină este goală acum. Am aprins toate luminile. Mă uit cu atenție. Nici măcar urma pixului sau a stiloului nu mai apare. Totul este ca și cum ar fi fost înghițit de neant. Ce mă fac acum? Strâng jurnalul în brate și plâng, simt că mi-am pierdut bunicul încă o dată. De ce e totul atât de greu, de ce trebuie să pățesc eu asta? Nu e cinstit, nu e corect!
Cu greu, așez jurnalul pe micuțul birou din lemn închis, de nuc. Parcă nu văd bine. Mă mai uit o dată și caut să înțeleg. Pe copertă scrie numele meu. Este ca și cum ar fi jurnalul meu. Nu mai pricep nimic. Nici nu am curajul să-l ating. Inima îmi bubuie în piept. Oare acum în el se află viața mea? Nu mai vreau să-l ating. Mi-e frică, este ceva necurat aici. Am pus o batistă peste el ca să nu-l mai văd. Dar cine poate rezista? Peste câteva minute iau batista și el este în continuare în același loc. Parcă zâmbește provocator, ca și cum mi-ar face în ciudă. Mă învârt prin cameră spunându-mi că așa ceva este imposibil și apoi cedez. Mă repede la el și îl deschid cu mâinile tremurânde. Mă aștept să-mi găsesc viața scrisă între coperțile lui. Așa ar fi logic. Așa este normal deși imposibil, doar că imposibilul s-a cam sfărâmat în noapte. Îl deschid și… este gol!
Cum poate fi gol? Nu are sens. Nimic nu are sens. Îl las tot pe birou și încerc să adorm. Dimineața vine repede și odată cu primele raze ale soarelui reușesc și eu să mă duc pe plaiurile lui Moș Ene.
Pe la prânz, când deschid ochii zăresc jurnalul bunicului. Este exact așa cum l-am lăsat aseară, cu numele meu scris pe copertă cu litere aurii. Bineînțeles că este curat, imaculat. Iau un pix și scriu pe prima pagină data și dedesubt „Bună ziua!” Sub el îmi apare cu roșu scris „Bună ziua! Să ai o zi frumoasă!”
Nu înțeleg nimic așa că scriu în continuare: „Cine ești? Cu cine vorbesc? Ești tu bunicule?”
Sub cvintele mele apar trei puncte. O speranță nebună mă cuprinde și încerc în fel și chip să-l conving pe interlocutor să-mi spună cine este. Fără niciun rezultat. Orice aș scrie, punctele roșii sunt ultimele pe care le văd.
Zile, săptămâni, luni au trecut și tot n-am primit niciun răspuns. După aproape o jumătate de an în care aproape uitasem de jurnal îl deschid din nou și scriu „Bună dimineața!” celălalt, prompt îmi răspunde „Bună dimineața! Să ai o zi frumoasă!” Iar inima mea o ia razna. Iar întreb și iar nu primesc răspuns. Jocul meu continuă în mai multe zile, dar nu primesc nimic mai mult decât aceste cuvinte.
Timpul trece și jurnalul rămâne undeva atârnat printre gândurile mele. E oare venit dintr-o lume paralelă? E oare sosit din lumea sufletelor? Nu știu și nu vreau să spun nimănui de el.
M-am apucat încet, încet să scriu în el. Simt că celălalt citește și știe tot ce scriu. Totuși, de la el nu obțin nimic mai mult decât banalele formule de salut și de despărțire cum ar fi „Noapte bună!” sau „Somn ușor!”. La început sunt destul de reținută, apoi, cu timpul, mă obișnuiesc cu ochii celuilalt care citesc tot ceea ce scriu eu. Este o prezență constantă. Mereu este acolo și nu comentează niciodată, indiferent de întâmplările pe care le aștern eu pe hârtie. M-am îndrăgostit, m-am despărțit, chiar de mai multe ori. Anii au trecut și până la urmă m-am măritat. Jurnalului i-am povestit tot, am închis în el lacrimile mele, atât pe cele de fericire cât și pe cele de durere. El mă ascultă mereu. Nu știu cine este. Am renunțat de mult să întreb. Doar povestesc. Până și soțul meu s-a obișnuit să mă vadă o dată sau de două ori pe zi că scriu în el.
Apoi, am luat o pauză, când fiica mea s-a născut. La început, n-am putut să scriu, apoi furată de treburile zilnice, de copil, de toate evenimentele am uitat. Abia în ziua în care fata mea a împlinit un an și m-am certat rău cu soțul meu am redescoperit jurnalul. Rușinată că l-am părăsit atâta vreme am scris ca nebuna în el tot ce s-a petrecut în ultimul an. Atunci, pentru prima dată, în afară de „Noapte bună!” Am mai primit și un: „Mulțumesc!”. Am înțeles că celălalt mă aștepta, m-a așteptat în fiecare zi, în fiecare oră timp de un an. Pentru prima dată m-am simțit prost în fața lui.
Mi-am promis să nu mai lipsesc și să scriu zilnic. Chiar și așa, nu m-am putut ține de promisiune și am scris o dată la câteva zile, mai mult sporadic. Era ca o corvoadă, o obligație față de un necunoscut. După încă un an am renunțat la scris. Odată cu creșterea fetei problemele mele erau din ce în ce mai multe. Am mai scris în jurnal când fata a intrat în clasa întâia, apoi într-a cincea și la liceu. Abia după ce a terminat facultatea și s-a măritat am reînceput să scriu zilnic. Jurnalul este cel mai bun prieten al meu. Celălalt m-a așteptat așa cum nimeni de pe Pământ nu m-ar putea aștepta vreodată. De fiecare dată era acolo pentru mine, niciodată plictisit, niciodată obosit, dar mereu ascultător. Am scris mult în el, o viață de om și oricât aș scrie nu se termină niciodată. Parcă în fiecare zi are mai multe pagini, toate pregătite pentru mine. Am râs, am plâns și totul este înăuntru.
Acum sunt bunică. Am un nepot care seamănă cu bunicul meu. Suntem foarte apropiați deși suntem la capetele opuse ale vieții. Este un tânăr mai mare dragul să-l ai pe lângă tine. Îl iubesc mai mult decât orice pe lumea asta. A crescut și este atât de frumos și de deștept și drăgăstos cum doar un nepot iubit poate fi. Mi-am iubit fiica, însă pe el îl iubesc mult mai mult. Am scris în jurnal fiecare pas al lui, fiecare bucurie, primele reușite, toate lucrurile și întâmplările frumoase pe care le-am văzut.
Acum sunt bătrână, nu mai pot face mare lucru, dar pot să-i scriu celuilalt prin paginile jurnalului meu. Când am scris cu ultimele puteri „Adio.” celălalt mi-a răspuns „Te așteptăm.”
A venit timpul să plec și eu pe lumea cealaltă, zilele mele de stat pe pământ s-au transformat în ore. Ce-aș mai putea să fac acum?
Voi scrie o scrisoare nepotului meu. Biroul din lemn de nuc este încă acolo…
Povestire de: Răzvan Șerbu
Un minunat articol…oidee de a vorbii cu tine insati, un fel de a-ti reamintii trecutul…
Dar pentru cei ce vir sa uite trecutul ???
Multumesc Razvan Serbu si fie ca imaginatia ta sa ramana mereu fertila.
Dupa cum bine stim, cand uitam trecutul. suntem condamnati sa-l repetam.
Acesta a fost gandul meu , astazi pentru tine :
Uimeste-ma ! Si..M-ai uimit ! Multumesc Razvan !
…………………….
A scrie intr-un jurnal , ( in zilele noastre, blog sau fecebook .pt cei curajosi !
„Fiind iubit profund de cineva vă dă putere, în timp ce iubiți pe cineva vă dă profund curaj.” -Lao Tzu… )
… este … un fel de auto-terapie a sufletului . Ti-ai cladit un loc secret ,intim ,confortabil ,in care iti exprimi toate gandurile , emotiile , intuitile , visurile , fara teama ca informatiile respective vor fi descoperite … Cand nu ai cu cine sa vorbesti despre toate acestea , scrisul , ne ajuta de multe ori , sa gandim mai clar, sa ne rezolvam , sa ne acceptam aceste probleme sau chiar sa renuntam la ele . .
Sau pur si simplu .. Este un loc in care iti permiti sa –ti exprimi acea stare de euforie , de traire interioara …
………………..
M-am nascut in doua lumi diferite : o lume fizica pe care o vad , o pot atinge , gusta , mirosi si auzi si o Lume spirituala pe care o pot percepe doar folosindu-mi Intuitia , Imaginatia si Visele .. Toate acestea sunt ,, Instrumentele ,, importante de predare prin care mi se deschide , acea Portita secreta spre ,, Lumile cerului si salasul lui Dumnezeu ,,
……………….
Sunt, O lava incandescenta care-si urmareste neincetat propria-i Transformare , un explorator curajos al necunoscutului , avida sa-mi traiesc la maximum viata …
Ma simt ca un copil care a asteptat de mult sa i se indeplineasca aceasta dorinta ..Si..in sfarsit , primesc ceea ce mi-am dorit …Libertatea !
Uraaa ! Un motiv de a sarbatori !
A venit timpul sa realizez ca „cealaltă jumatate” pe care am cautat-o continuu , este chiar , in sufletul meu . Aici ma simt Acasa !
Am o stare de relaxare totala , de multumire , implinire sufleteasca ..
………………………
Simt cum imi incarc bateriile cu energie ..Prin crestetul capului, trupul mi se aprinde ,celula cu celula …Vapaia se scurge usor printre degetele de la picioare ..
Vibrez usor ..Imi tremura respiratia ..degetele de la maini pe tastatura .. …Viata este Magie ….Strigatul meu de bucurie strapunge infinitatea cerului .. ..Il despica in doua …Ma simt puternica …atat de puternica ….Ecoul lui , se pierde in adancurile oceanului …
……………………….
..Doi indragostiti privesc imbratisati zorile , in asteptarea primelor raze de soare …Si …
Viata continua …in fiecare zi …in fiecare clipa …
………………………….
,, Daca viata nu-ti zambeste , gadil-o ,, ! si ..iti va zambi !
………………………………
Sa fiti iubiti !
……………..
Cadoul meu pt voi !
Laura Pausini ” LA SOLITUDINE ”
https://www.youtube.com/watch?v=XVXUDG_b0E0&list=RDXVXUDG_b0E0&t=2
Să ții un jurnal te ajută sa evoluezi spiritual, de fapt te ajută să stabilești o comunicare directă cu Sinele Superior (care este unit cu Dumnezeu). …Și te mai ajută să atragi în manifestare ceea ce-ți doresti, bineînțeles dacă este în acord cu Contractul tău de dinainte de naștere.
Multumim Răzvan !
Demult n-am mai citit ceva atat de frumos si de original .Ceva atat de adevarat,de ancorat in realitate , atat de sincer , de plin de suflet.
Chiar o pot asemui cu o poveste universala, in care ne regasim toti.Ne regasim dorul de cei dragi, stralucirea tineretii, valtoarea vietii – un drum pe care il cunoastem toti.Pe care am mers toti.
O poveste scrisa din inima cu multa iubire , cu adevarat inspirata.
O poveste care isi gaseste un loc printre scrierile pe care le port cu mine pe drumul meu.
Profunzimea si simplitatea ei au deschis porti largi in sufletul meu .
Raspunsurile le vom gasi intotdeauna singuri, scriindu-ne jurnalul vietii noastre pe masura ce o traim.Si pana la urma, cel mai important lucru este sa ai curajul de a te darui pe tine si sa te bucuri ca ai putut-o face.
Multumesc.
multumesc ,,multumesc ,,
O zi buna
Maria
Martisoare, Martisoare!
Din inima pentru Doamne si Domnisoare!
Multumim Nicu! O primavara frumoasa!
Sa stii ca te pirasc la … CNCD!
Ce atita discriminare, zau asa?
De 1 Martie martisoarele se dau la toata lumea, fara deosebire de sex!
Doamnelor si domnisoarelor nu le mai e suficient 8 Martie 100% feminin?!?…
Grava gresala!
Insa, decat sa le „retrag” pe cele daruite din inima Doamnelor si Domnisoarelor, daruiesc si Domnilor!
Decat sa incap pe mana susnumitei institutii, mai bine mai tarziu decat deloc!
Discriminarea asta!
Cat mai dureaza pana vom deveni androgini!?
Sau macar pana cind dezechilibrul dintre energiile feminine si masculine nu va mai putea fi detectat nici cu aparatele!
Macar ceva pentru ochi sa ramana…!
Pai nu tocmai femeile sint cele care au pornit … ‘revolutia’ (sic!) feminista?
Eu nici acum nu inteleg ce-o fi asa de minunat sa te auto-iluzionezi c-ar fi nu stiu ce minune sa te simti … egala cu barbatii?!?
Ne pot trage cate o cafteala, fara sa fie „pedepsite”, cel putin pana cand nu vom avea de ales si va trebui sa ne organizam si noi intr-o „miscare” cautandu-ne drepturile!
Putem folosi ca simbol, pe piept, martisorul!
Distrage atentia de la ochiul vanat!
Deci dupa funda galbena din ’79 pe care o americanca a legat-o de copacul din fatza casei in semn de solidaritate cu soldatii ostatici din Iran, dupa funda rosie din ’89 care atragea atentia asupra bolnavilor de SIDA si dupa funda roz din ’91 pusa in semn de sprijin pt. victimele cancerului mamar, o sa avem si noi un martisor doar al nostru – in sfirsit! – care sa atraga atentia lumii intregi asupra victimelor…
…abuzurilor si violentelor asupra barbatilor!
Coooooooooool!…
Desi, ca sa fim totusi in trend, ar trebui sa fie nu un martisor ci tot o funda, da’ de culoare … vinetie!
Ca si bietii nostri ochi…
Sa speram ca nu va dura cateva mii de ani pana ne primim si noi „drepturile” precum odoarele noastre in vremurie de acum!
Om fi stiut noi cum functioneaza „schimbarile”, de aceea am tras atata de timp!
Cred ca e timpul sa incarnez viata viitoare ca femeie!
Sper sa nu fi fost prea capcaun cu frumoasele ca sa nu dau de vre-un „retardat” neaflat in pas cu „schimbarile” si care sa ma casapeasca!
AS, ai mare dreptate- deci care este subiectul reportajului, in fapt? casutele cumparate de la cine nu trebuie sau faptul ca acei ofiteri in rezerva lucreaza in administratia publica? Haideti sa nu mai facem atatea valuri, stimabile jurnalist sportiv
Domnule Publisher…
De fapt care e subiectul comentariului dvs.?
Recunosc ca nu ma prind.
O zi minunata sa aveti!
Mi-a placut mult povestirea, a sta de vorba cu tine, cel/cea de dupa val, Sinele Superior. Minunat!
(Fac cateva precizari tehnice: scrisul in general, mai ales cel de mana avand in vedere procesele neuronale care se declanseaza cand este folosit, este o buna terapie. Se recomanda tinerea unui jurnal pentru decarcarea incarcaturii emotionale pentru evenimentele trecute, scrierea zilnica a motivelor de recunostinta pentru mentinerea prezentei in AICI si ACUM si tot scrisul se foloseste in scrierea obiectivelor pentru viitor. Cei care isi pot scrie in amanunt obiectivele de viitor si se pot vizualiza in acele situatii au cele mai mari sanse de reusita in proiectele lor deoarece au o mult mai mare claritate a pasilor de realizare a acelor obiective).
Dar aici, povestea mi-a placut foarte mult si mai ales legatura personajului cu Eul sau cel mai inalt.
Multumesc tare mult pentru inspiratie, Razvan!