Măgarul înțeleptului
Se spune că în vremuri de demult, trăia un înțelept care odată cu lumina pe care o acumulase în anii de meditație și rugăciune își oțelise și corpul în asemenea măsură încât putea face lucruri de neînchipuit. Odată a uimit întreaga curte regală, când la invitația regelui a luat o farfurie de bronz de pe masă și a făcut-o sul cu mâinile goale. Altă dată a ridicat un butoi mare cu o singură mână, butoi pe care doi oameni nu au fost în stare să-l clintească, și nenumărate asemenea povești circulau despre el în întreaga împărăție.
Se spunea despre acest înțelept că primise această putere chiar de la îngeri și era dovada faptului că spiritul și corpul său erau în perfectă armonie cu divinitatea. Nimeni n-ar fi îndrăznit să-l supere și când ajungeau oamenii în fața lui, pentru un sfat sau o povață, de multe ori tremurau așa de tare încât uitau până și întrebarea, de frică să nu-l supere pe înțelept, deși nimeni nu știa ca el să fi făcut vreodată rău cuiva. Era ca un leu în mijlocul unei turme de antilope, sau cel puțin așa îl vedeau ceilalți. Înalt, masiv, puternic, dar într-un fel anume avea o blândețe liniștită sub care se zarea adeseori voința de fier.
Povestea noastră spune că acest înțelept călătorea cu un măgar, vechi tovarăș și prieten, de care nu se despărțea niciodată. Multe râuri au traversat împreună, multe cărări au străbătut și multe orașe și sate i-au găzduit pe amândoi. Dar, într-o zi plăcută de primăvară, când înțeleptul se opri la un han la marginea drumului, în apropiere de locul în care se ținea cel mai mare târg anual din zonă, măgarul lui dispăru. Sute de oameni care veniseră să-și aline sufletele cu sfaturile înțeleptului și care se opriseră din drumul spre târg au fost uluiți și speriați să-l vadă pe acesta, roșu la față, ieșind în fața lor și strigând în gura mare:
– Vreau ca până la apusul soarelui, măgarul să apară de unde a dispărut, altfel… și nu mai continuă fraza, ci plecă înapoi în han.
Deși unii veniseră de departe pentru el, nimeni nu avu curajul ca în acea după-masă să-l deranjeze pe înțelept. Cu toții erau îngroziți și temători de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă măgarul nu ar fi apărut.
Nimeni nu știe de unde și în ce fel măgarul înțeleptului a apărut la loc în fața hanului cu doar un ceas înainte de lăsarea întunericului. La apus, înțeleptul ieși și își zări animalul, zâmbi, îl mângâie încet pe spate și spuse:
– Mulțumesc.
Apoi se duse pe colina din apropiere și le făcu semn oamenilor să vină la el și să-și depene ofurile, dar unul mai curajos întrebă în fața tuturor:
– De ce ne mulțumești, luminăția ta? Era măgarul tău, nu e normal să îl primești înapoi?
– Nu pentru măgar vă mulțumesc, răspunse el zâmbind.
– Dar pentru ce? Noi te-am supărat, sau mai bine zis unul dintre noi, cel care este hoțul.
– Fiecare lucru în viață are și un revers. Dacă nu-mi dispărea măgarul astăzi, n-aș fi putut trăi bucuria regăsirii lui. Deci, faptul că am trăit acest sentiment de fericire este motivul pentru care vă mulțumesc.
– Dar tot datorită nouă l-ai trăit și pe cel de dezamăgire și regret.
– Aceste simțăminte eu nu le-am trăit în această zi.
– Dar erai roșu la față și extrem de nervos.
– Poate așa m-ați văzut voi, însă sufletul meu a fost mereu în pace și armonie. Viața este un mare spectacol la care participi fie că vrei sau nu. Trebuie să fii mereu prezent și totuși să nu fii acolo. Sunt lucruri care se învață în timp, cu multă meditație și răbdare.
– Luminăția ta, dar ce-ai fi făcut dacă măgarul n-ar fi apărut?
– He, he… aș fi mers pe jos, răspunse înțeleptul râzând.