Dacii – Intelepciunea calaretilor

Intr-o dimineata racoroasa de primavara, m-am dus la camara cu gandul sa pregatesc un mic dejun pentru mine si pentru cei cinci invatacei care sunt mereu langa mine. Ei sunt aici pentru a prinde caile tainelor sfinte. Toti sunt dezghetati la minte si cuminti, dar nu prea mult – ca niste copii.
Fii de tarabostes, cu gandul de a ajunge preoti si sefi mari de trib, ii ajut cum pot ca sa deprinda cat mai mult si mai adanc din legile lui Zalmoxes, din legile naturii si totodata din legile oamenilor. Iata ca astazi, camara este goala asa ca ii voi trimite la targ pe toti cinci, sa vad cum se descurca.
– Hai baieti, soarele a rasarit! Lasati somnul sa plece. Spalati-va! Va astept afara!
Copiii cu greu se dezmeticesc si inca somnorosi, ies pe rand la fantana. Apa rece ii trezeste imediat. Stau pe o bancuta cioplita chiar de mine si ii aud cum se harjonesc si se stropesc cu apa rece. Chiotele se aud pana departe. Aici, sus pe deal, suntem singuri. Doar noi si ursii ne impartim acest micut colt de rai.
Chiotele se opresc atunci cand vocea mea autoritara ii indeamna sa se grabeasca. Nu trece prea mult timp si ii vad cum sosesc rand pe rand si se opresc in fata mea.
– In dimineata asta nu mancam, spun eu catre ei.
– De ce? De ce? Mi-e foame! se aud glascioarele lor cristaline.
Pe mine ma pufneste rasul, insa mai mult de un zambet nu le arat. Nu le voi spune ca am uitat zilele trecute sa fac aprovizionarea, doar stiam ca se termina merindele…
– Astazi, veti invata ce este postul, le spun eu. Dar, pentru ca sunteti inca tineri si nabadaiosi, va propun sa mergeti cu totii in sat la targ si sa aduceti tot ce avem nevoie, insa tineti cont ca ceea ce aduceti vom manca. Nu va sfatuiesc sa aduceti prostii ci doar lucruri hranitoare, asa cum ati vazut la masa mea pana acum.
– Si mergem pe jos?
– De data asta, va las pe toti sa mergeti calare. Fiecare are calul lui, cel cu care a venit la mine. Dar, numai daca doriti, daca nu, o puteti lua pe jos.
– Daaa ! Urrra! strigau ei voiosi.
Stiam ca le place calaritul, si la drept vorbind, nu e oare mai placut sa duca in spate calul toate greutatile in loc sa le tarasca ei?
– Nu vreau sa pierdeti timpul. Mai avem destule de facut. Haideti! Urcati-va pe cai si sa veniti cat mai repede.
Copiii nu au asteptat prea mult. Glasurile lor voioase se indepartau rapid pe cararea din padure. Ma uit in jur si ma gandesc ca in sfarsit, am si eu o picatura de liniste in furtuna zilnica iscata de energia uluitoare a celor cinci. Imi iau haina de blana pe mine si ma asez comod in bataia soarelui. E inca frig, dar acum ma simt atat de bine, incat nu vreau sa ma gandesc la absolut nimic.
Fara sa vreau, somnul ma rapeste si ma duce in lumea viselor. Acolo, pasarelele ciripesc si zeii imi zambesc. Timpul trece fara sa-mi dau seama si cand mi-e somnul mai dulce aud glasuri de copii. Uff… asta deja se transforma in cosmar, nu-mi este suficient ca si cand sunt treaz am parte numai de agitatie si nebunie? Acum trebuie sa-i ascult si in vis?
Nu mai rezist si deschid ochii. Uff… s-au intors nazdravanii. Acum isi descarca merindele. N-am putere nici sa-i laud, nici sa-i dojenesc pentru unele lucruri care nu-si au locul in casa mea, dar asta este.
Trebuie sa-mi dau eu cu apa pe față. Uff… Zalmoxes mare… de ce faci batranetea atat de ciudata? De ce ne schimbi odata cu trecerea anotimpurilor?
Ma racoresc repede si ii chem pe nazdravani langa mine. Toti sunt blonzi si au niste chipuri pline de candoare.
– Ati fost calare pana la targ. Vreau sa stiu de ce nu ati mers pe jos.
Primul, cel mai inalt si mai mare ca varsta se apropie si imi raspunde:
– Calul a carat toate greutatile, ma bucur ca nu am facut-o eu. De asta am luat-o calare.
– Bravo! Cand o sa fii mare, o sa fii un bun gospodar si o sa ai grija de tribul tau astfel incat nimeni sa nu care greutati inutile.
Urmatorul, copilul cu ochii negri din triburile de la campie se apropie cu raspunsul lui:
– Mie imi place atat de mult sa admir natura, iar calare, calul are grija drumului iar eu pot privi in jur fara grija.
– Ochii tai sunt deschisi, si tu vei putea intelege bine lumea. Doar cine vede poate patrunde in adancul lucrurilor. Vei fi un conducator intelept.
Apoi, se apropie cel mai mandru si mai instarit dintre copii. Tatal sau este un important sef din triburile padurii.
– Eu cand calaresc cânt și uneori mă rog zeilor pentru bunastarea mea si a celorlalti.
– Foarte frumos. O sa fii un om apropiat de cele sfinte. Preotia cred ca ti se potriveste foarte bine.
Penultimul baiat, cel cu privirea darza si cu spiritul cel mai hotărât se apropie de mine.
– Cand sunt calare, ma simt in armonie cu tot ce ma inconjoara. Nu dau voie nimanui sa ma deranjeze cand simt asta.
– Un raspuns incantator. Vei merge pe poteca de aur a stramosilor tai, care s-au unit cu codrul si au simtit chemarile zeilor.
Si. in sfarsit, prâslea, cel mai mic si mai zglobiu dintre copii, se apropie si el. Sunt foarte curios ce-mi va spune acest argint viu care de multe ori ma face sa-mi iau campii.
– Eu cand sunt calare, calaresc! O fac din tot sufletul si numai la asta ma gandesc, spuse el, privindu-ma netemător in ochi.
Auzindu-i raspunsul atat de sincer, de simplu si de profund nu m-am putut abtine si l-am luat in brate.
– TU ESTI DEJA UN INTELEPT !!!

Povestire de: Razvan