Lumea misterioasa a pesterilor subacvatice

Scufundatoarea in pesteri Jill Heinerth exploreaza drumurile ascunse in subteran care traverseaza planeta noastra. Lucrand cu biologi, climatologi si arheologi, ea scoate la lumina misterele unor forme de viata care traiesc in zone inaccesibile pana acum si care ne ajuta sa intelegem schimbarile climatice pe care le traim azi. In aceasta scurta prezentare suntem purtati sub valuri si exploram adancurile.
Vizionare placuta!

Sunt o exploratoare subacvatică, mai precis un scafandru de peșteri.
Când eram copilă, visam să devin astronaută, dar pentru mine ca fată în Canada acest lucru nu-mi era accesibil. După cum se pare, știm cu mult mai mult despre cosmos decât despre jgheaburile subterane care ne străbat planeta, sângele din venele Mamei Naturi. Așa am hotărât să fac ceva mai semnificativ. În loc de a explora cosmosul voiam să explorez minunățiile spațiului interior.
Acum multă lume vă va spune că scufundarea în peșteri ar fi una dintre cele mai periculoase încercări. Adică, închipuiți-vă aici în camera aceasta dacă ați fi deodată aruncați în întuneric, având ca unic scop găsirea ieșirii, cu ceva plutind prin aceste spații imense și alteori furișându-se în spatele soclului, urmărind un drum subțire, așteptând ca tubul de oxigen să vă asigure următoarea suflare. Ei bine, ăsta e locul meu de muncă.
Dar astăzi vreau să vă învăț că lumea noastră nu este un bolovan de piatră. Seamănă mult mai mult cu un burete. Înot prin mulți pori din buretele pământului nostru, iar, unde eu nu pot, alte forme de viață și alte substanțe pot călători fără mine. Vocea mea este cea care o să vă învețe despre interiorul Pământului.
Nu puteam găsi niciun ghid când am hotărât să fiu primul scafandru în peșterile aisbergurilor antarctice. În 2000, acesta a fost cel mare obiect în mișcare de pe planetă. A fost fătat de Platoul de gheață Ross, am fost duși să explorăm ecologia zonei glaciare și să cautăm forme de viață sub gheață.
Am folosit aparatele numite recirculatoare. Acestea seamănă cu aparatele folosite de astronauți. Cu aceste aparate putem să ajungem mai adânc decât ne puteam închipui cu 10 ani în urmă. Folosim gaze exotice, și putem face expediții subacvatice de până la 20 de ore.
Lucrez cu biologi. Am aflat că peșterile sunt depozite de forme de viață minunate, specii despre care până acum nu știam că există. Multe dintre aceste forme de viață trăiesc în feluri neobișnuite. Nu au în multe cazuri nici pigment, nici ochi, iar aceste animale sunt și extraordinar de longevive. De fapt, fiarele care înoată în aceste peșteri astăzi seamănă cu fosilele care datează dinaintea extincției dinozaurilor. Imaginați-vă: sunt ca niște mici dinozauri acvatici. Ce ne pot învăța ele despre evoluție și supraviețuire? Când privim un animal ca această remipedia înotând în borcan, are colți uriași cu venin. Poate ataca ceva de 40 de ori mai mare și îl poate omorî. Dacă ar fi mare ca o pisică, ar fi cea mai periculoasă chestie de pe planeta noastră. Aceste animale locuiesc în zone extraordinar de frumoase, și în unele cazuri peșteri ca aceasta sunt foarte tinere, dar animalele sunt antice. Cum au nimerit acolo?
Lucrez și cu fizicieni și deseori sunt interesați de schimbările climatice globale. Ei pot să ia rocile din peșteri, să le taie și să privească straturi din roci, la fel ca inelele unui copac, și pot să traverseze istoria și să afle despre climatul planetei noastre în diferite perioade. Culoarea roșie pe care o vedeți în poza aceasta este de fapt praful din deșertul Sahara. A fost adunat de vânt, dus prin Oceanul Atlantic. A căzut cu ploaia, în acest caz pe insula Abaco din Bahamas. Infiltrează prin sol și se depozitează în rocile din aceste peșteri. Dacă privim straturile rocilor, putem afla timpurile când climatul era foarte-foarte sec pe pământ, putem urmări în trecut multe sute de mii de ani.
Paleoclimatologii sunt interesați și de locul unde au fost malurile mării de astăzi în alte perioade pe pămant. Aici, în Bermuda, echipa mea s-a îmbarcat pentru cea mai adâncă scufundare umană în această regiune și noi am căutat locurile unde nivelul mării se ridica deasupra coastei, cu sute de metri mai jos decât nivelurile curente.
De asemenea, lucrez cu paleontologi și arheologi. În locuri ca Mexic, Bahamas și chiar Cuba, ne uităm la rămășitele culturale și la urmele omului în peșteri, iar ele ne spun mult despre unii dintre locuitorii de mai demult ale acestor regiuni.
Dar proiectul meu cel mai iubit a fost cu 15 ani în urmă, când am fost membră a echipei care realiza prima hartă precisă tridimensională a suprafeței subterane. Acest aparat pe care îl conduc prin peșteră crea de fapt o machetă tridimensională în timp ce o conduceam. Am folosit și radioul cu frecvență ultra-joasă ca să transmitem la suprafață poziția noastră exactă din peșteră. Deci am înotat pe sub case și birouri și sale de popice și terenuri de golf, și chiar pe sub un restaurant Sonny’s BBQ.
Remarcabil, iar ce am învățat din asta este că tot ce facem la suprafața planetei noastre se va întoarce la noi ca să bem. Planeta noastră acvatică nu este numai fluvii, lacuri și oceane, ci este o rețea vastă de ape subterane care ne leagă pe toți unul de altul. Este o resursă comună din care bem cu toții. Și când o să putem înțelege relațiile noastre cu apele subterane și cu resursele noastre acvatice pe planeta aceasta, atunci vom lucra la problema care e poate cea mai importantă a secolului acesta.
Așadar nu am devenit astronaută așa cum îmi doream dintotdeauna, dar acest aparat de cartografiere, proiectat de Dr. Bill Stone, o va face. S-a preschimbat de fapt. Acum este un robotul înotător autonom, cu inteligență artificială și scopul lui final este să ajungă la luna lui Jupiter, Europa și să exploreze oceanele sub suprafața înghețată a acelui satelit.
Iar asta este destul de fascinant.