Picioarele Soldatului
Astăzi am ales pentru dumneavoastră o picătură de viață autentică din tolba unuia dintre cititorii nostri cei mai talentati. Asa cum in viata se impletesc tristete cu bucuria, si in versurile următoare poetul aduce flori grele de război împreuna cu un umor exceptional.
O poezie in care alternanta starilor este bruscă si plină de culoare, cu ritmu-i frant aceasta opera nu moare. Hilarul unor picioare mirositoare de soldat se ridica pana la tragedia unui razboi in care suferintele sunt loc comun apoi „sinucigasul de meserie” este acea pata de culoare care smulge un zambet orisicui.
In sufletul nostru, daca privim adanc, vom observa aceste batalii crunte redate mai mult prin persoanele ce-o populeaza decat printr-o actiune dramatica. Fiecare din noi este dator a alerga catre tunima, este dator sa lupte sa supravietuiasca, sa urce pas cu pas pe drumul vietii. Pe acest drum avem oare picioare de soldat?
Picioarele soldatului miroseau la mari depărtări,
Râul încremenise de rușine,
Mierla se tânguia zadarnic,
Aurul zilei risipit pe coclauri,
Capetele celor vii se înclinau mai adânc.
Un muribund trecea din om în om,
Unii uitați, alții uciși cu baioneta-n beregată.
Amurgul își rechema heralzii obosiți.
Fecioarele, refugiate sub podul Mirabeau,
Căutau un adăpost cu cerșetorii laolaltă,
Un vechi cunoscut, sinucigaș de meserie,
Plutea zâmbind bonom, pălăria se umflase de apă,
Flautul cânta singur pe dealuri,
Ca oile se adună anii,
Iar dincolo, marea așteaptă, aștepta.
Când uiți un om, la fel cum l-ai ucide,
Nici frunza nu tresare, nici munții nu se prăbușesc,
Dispare omul precum ceața pe câmpie,
Purtând cu ea și cal și călăreț.
BORIS MARIAN
test