skip to Main Content
0744.135.444 Redactia@filedelumina.ro

Să redevenim copii

 

Articolul de astăzi nu este pentru adulții acri, supărăcioși care au uitat de naivitatea și bucuria copilăriei.
Călătoria de astăzi iese din cotidianul spiritualității și al sacrului și pătrunde în lumea pură a basmului și al copiilor. Stimați cititori, astăzi când majoritatea dintre voi sunteți părinți sau bunici vă mai puteți bucura împreună cu copii de puritatea unor povești ale copilăriei, de farmecul și naivitatea unui basm simplu?
E primăvară și renaștem odată cu natura.
Lectură plăcută.

Printesa ghiocel

A fost o dată demult o prinţesă foarte frumoasă. Avea părul lung şi blond, ochii verzi ca marea şi buzele trandafirii. Locuia într-un palat nemaipomenit înconjurat de grădini cu flori şi de o pădure deasă, dar era foarte-foarte mofturoasă.
Nu puteai să-i intri în voie în nici un fel. Toţi servitorii se temeau de ea pentru că avea obiceiul să arunce după ei cu mâncarea care nu-i plăcea. Croitoresele tremurau când se apropiau zilele de probat rochii pentru că prinţesa sfâşia toate materialele care nu-i conveneau. Nimeni nu putea să o pieptăne fără să se aleagă cu vânătăi serioase.
Împăratul şi Împărăteasa nu ştiau ce să se mai facă cu ea. Ar fi fost timpul de măritiş, dar cine oare ar fi vrut să se căsătorească cu fata lor veşnic nemulţumită?!
Azi un plânset, mâine vreo trei farfurii sparte, poimâine o duzină de rochii făcute bucăţele…nu se mai putea! Primăvara se apropia şi Împăratul pădurii din vecinătate urma să organizeze un bal fastuos pentru a-şi însura fiul, chiar de 1 martie. Părinţii prinţesei erau hotărâţi să-şi mărite fata cu prinţul din vecini.
Singurul om cu care prinţesa se înţelegea era un majordom bătrân care avea la gât o cravată din două fire goase de mătase: unul alb şi altul roşu. Împăratul şi Împărăteasa l-au implorat să discute cu fata lor şi să o convingă să participe la balul din pădure.
Zis şi făcut! Majordomul, nu se ştie cum, i-a creat prinţesei cea mai frumoasă rochie din câte se văzuseră vreodată. Rochia era făcută din petale de ghiocel cusute între ele cu fir de aur iar la mijloc avea o cingătoare verde, subţire ca tulpina unei flori de primăvară.
Pentru prima oară cei de la palat au văzut-o pe prinţesă bătând din palme şi râzând. Rochia îi plăcea la nebunie aşa că a acceptat fericită să meargă la balul primăverii.
Servitoarele s-au grăbit să-i pieptăne părul lung şi blond dar prinţesa a început să ţipe şi să dea din picioare că nu suportă să fie trasă de păr. Majordomul a salvat situaţia şi de data acesta.Şi-a desprins de la gât cravata din fire de mătase şi i-a prins-o prinţesei în păr. Când fata s-a văzut în oglindă a fost aşa de mulţumită încât a acceptat să îndure şi trasul de păr.
În scurt timp Împăratul, Împărăteasa şi prinţesa care acum părea ce mai frumoasă din lume au ajuns la Balul Primăverii.
Când prinţesa a păşit aproape plutind în sala de bal, toţi cei prezenţi au înmărmurit. Părea o zână a pădurii, mirosea a ghiocei şi a primăvară iar firele de mătase alb-roşii cu care îşi împodobise părul luaseră ochii tuturor.
Prinţul din pădure s-a îndrăgostit de ea pe loc. A luat-o de mână şi i-a spus: „Tu eşti prinţesa Ghiocel! De când te aşteptam!Vrei să fii soţia mea?”.
Prinţesa parcă împietrise. Nu se aştepta la o asemenea reacţie. Brusc se simţea atât de fericită încât nimic nu mai conta.
„Da, vreau să fiu soţia ta!”.
Şi de atunci toţi locuitorii din zonă au început să dăruiască de 1 martie şnururi albe şi roşii pentru a sărbători venirea primăverii şi pentru a-şi împodobi soţiile, mamele, fiicele, prietenele.
Şi-am încălecat pe-un ghiocel
Şi v-am spus o poveste, mică cât el.

 

Povestea Lăcrămioarelor

Acum o mulţime de ani a existat o scurtă vreme în care fiecare floare era de fapt o mică zână cu puteri deosebite.
În timpul zilei florile răspândeau parfumuri frumoase şi bucurau ochii oamenilor, iar în timpul nopţii se transformau în zâne şi făceau tot felul de fapte bune. Toate florile se aflau în grija Primăverii. Ea le dădea nume, ea le ajuta să crească frumos, ea le învaţa cum să răspândească cele mai minunate parfumuri şi tot ea trebuia să fie atentă ca nici o zână să nu uite să se transforme înapoi în floare când se apropiau zorii zilei.
Primăvara avea o grămadă de treabă şi zânele nu-i uşurau deloc munca pentru că făceau o mulţime de năzbătii. Florile de primăvară erau foarte greu de îngrijit pentru că se purtau exact ca nişte copii neastâmpăraţi. Ghioceii, brânduşele, zambilele, toporaşii, albăstrelele erau aproape imposibil de controlat când se lăsa seara. Primăvara trecea în fiecare noapte pe la fiecare grup de flori şi le ruga să fie atente cu vrăjile, să aibă grijă să nu le observe nici un om şi mai ales să-şi folosească puterile pentru a face fapte bune.
Distracţia preferată a florilor de primăvară era să se joace cu minţile oamenilor. Îi vizitau când dormeau, le parfumau camerele cu cele mai ameţitoare parfumuri şi apoi le intrau în vise. A doua zi oamenii se trezeau năuci, cu chef de ducă şi cu o poftă nebună de a se arunca pe un câmp cu flori şi a sta la soare. Din cauza acestei distracţii tot mai mulţi oameni nu se mai duceau la muncă, tot mai mulţi copii nu mai aveau poftă de învăţat şi nimeni nu părea să mai poată să se concentreze la nimic. Bătrânii vremii dădeau vina pe biata Primăvară şi o acuzau că le ia minţile celor mai tineri. Neregulile astea au ajuns până la cel mai puternic Duh de Pădure din perioada aia. Duhul a fost aşa de nemulţumit că a chemat-o pe Primăvara în scorbura unde se ascundea şi i-a cerut socoteală:
– Ce-i povestea asta cu oamenii care nu mai au chef de nimic şi zac toată ziua prin păduri mirosind florile de primăvară? Te-ai înţeles cu Vântul să le luaţi minţile?
– Vai Duhule, cum poţi să crezi aşa ceva? Nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii…am atât de multă treabă că abia reuşesc să mă întâlnesc cu Soarele şi să topim zăpezile rămase pe la munte.
– Cum adică ai atât de multă treabă?! Doar eşti Primăvara, cu asta trebuie să te ocupi…
– Duhule, eu am în grijă şi toate florile-zâne de primăvară şi…e foarte greu să le supraveghezi pe toate.
– Am uitat că s-a votat la ultimul congres al Duhurilor ca florile să fie zâne pe timp de noapte… Am spus de atunci că nu e o idee bună şi uite unde s-a ajuns!
Duhul tuna şi fulgera. Nu era de acord ca oamenii să petreacă atât de mult timp în natură pentru că exista riscul ca unul dintre ei să zărească un duh sau o zână şi toată viaţa să li se dea peste cap. Zânele, spiriduşii, duhurile nu puteau exista decât dacă oamenii nu ştiau de ele.
Primăvara s-a înfuriat că florile zâne nu o ascultaseră aşa că din cauza nervilor ei şi ai Duhului începuse o furtună în toată regula.
Ghioceii s-au speriat de tunetele şi fulgerele care se abătuseră asupra lor. Nu greşiseră atât de mult…doar îi mângâiaseră pe oameni cu petalele pe obraz ca să le fie pielea mai fină şi mai parfumată. De unde erau să ştie că toate fetele pe care le mângâiaseră în felul acesta deveniseră atât de mândre de fineţea pielii lor încât nu se mai dezlipeau de oglinzi?! Albăstrelele începuseră şi ele să plângă. Ce-i aşa de grav că au folosit culoarea lor pură pentru a înfrumuseţa ochii celor pe care-i vizitaseră în somn? Acum au ochii mai frumoşi…chiar dacă au devenit încrezuţi şi bat din gene ca toţi ceilalţi să-i poată admira mai bine.
Toate florile de primăvară plângeau îngrijorate din cauza furtunii pe care o stârniseră. Aflaseră că potopul a venit din cauza lor de la bătrâna Iarbă. Iarba le-a povestit că s-au mai întâmplat astfel de furtuni pe vremea când fluturii erau ca nişte prinţi şi toate florile se ofileau de dorul lor. Au plâns atât de mult, încât din lacrimile lor amestecate cu picăturile de ploaie şi grindina care cădea furioasă din cer, s-au format nişte boboci ca nişte mărgăritare. Când primăvara a ajuns la primul grup de flori ca să le certe pentru năzbâtiile făcute peste noapte, s-a lovit de un câmp plin cu nişte flori albe cum nu mai văzuse niciodată. A zâmbit şi tunetele au început să se potolească. A vizitat un alt grup de flori şi situaţia era aceeaşi: peste tot era plin de flori albe, mici şi delicate iar celelalte flori se ofiliseră de tristeţe. Primăvara s-a aplecat către bătrâna Iarbă şi a întrebat-o ce se întâmplase acolo.
– Năzbâtiile astea de zâne flori au plâns atât de mult pentru că te-au supărat încât din lacrimile lor au răsărit florile astea mici.
Primăvara a început să lăcrimeze uitându-se la florile ofilite.
– Bietele de ele, s-au speriat de furtună şi s-au ofilit…O să numim florile astea noi “Lăcrămioare” şi de acum nici o floare nu va mai putea să se smulgă din rădăcină la lăsarea nopţii. Florile vor bucura oamenii numai când aceştia o să le caute.
După ce a rostit aceste vorbe Primăvara a cules câteva lăcrămioare, şi le-a prins în părul lung şi blond şi apoi a zburat către Duhul de Pădure să-i arate ce răsărise din lacrimile florilor.
Duhul de pădure a fost aşa de impresionat de Lăcrămioare încât a decis să învie toate florile de primăvară şi să le lase totuşi o putere specială, chiar dacă nu mai erau zâne: să poată vorbi între ele şi din când în când oamenii cu suflet curat să le poată auzi poveştile.
După ce ploaia aprigă s-a potolit şi soarele a început din nou să strălucească, oamenii cei năuci s-au trezit ca dintr-un somn greu şi s-au întors la treburile lor. Când au dat peste noile flori le-au adunat şi le-au strâns în bucheţele, minunându-se că nu le mai văzuseră niciodată până atunci. Primăvara a vizitat visele bătrânilor şi le-a transmis povestea şi numele florilor nou răsărite. Bunicii şi bunicile de pe atunci au spus povestea Lăcrămioarelor şi au răspândit numele florilor născute din plânsul fostelor zâne.
Şi-am încălecat pe-un coş cu flori
Şi v-am spus o poveste în culori

Povești de la www.zapacita.ro

Un comentariu până acum
  1. Ma intind in necuprins si caut sufletul copilariei mele.
    Abia imi intorc privirea spre el si ma si chiama la joaca.
    Vino! Avem de imbracat o papusica si iedutii din curte sunt atat de albi si neastamparti! Ploaia este calda, cu bulbuci, hai sa ne jucam in baltuta in picioarele goale!…
    Hai, nu zabovi! Vreau sa ne punem la urechi cercei din cirese rosii – dulceata lor pura…
    Si vezi, bunica ne cearta cu voce aspra si blanda totodata: “Duceti-va in casa si va culcati! Nu aveti ce face , numai sa va jucati cu mingea sub clar de luna plina?!”- lumina incarcata de mister si vise necuprinse …
    Da, sufletul copilariei mele “a decis să învie toate florile de primăvară şi să le lase totuşi o putere specială, chiar dacă nu mai erau zâne: să poată vorbi între ele şi din când în când oamenii cu suflet curat să le poată auzi poveştile.”
    Va aud, flori de primavara! Va aud soaptele cum se scurg in fiinta mea la ceas de seara.
    Si nu sunt singura.
    Sufletul copilariei mele este cu mine, aici, acum.

     

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

https://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/angel.gif 
https://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1zambet-mare.gif 
https://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1hohot de ras.gif 
https://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/dracusor.gif 
https://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/ganduri.gif 
https://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1Astept.gif 
https://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1Bataile inimii.gif 
more...
 

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back To Top