skip to Main Content
0744.135.444 Redactia@filedelumina.ro

Lanțul greșelilor

 

August. Lună grea. Plină de temperaturi mărețe și uscăciune pe măsură. Poate doar noaptea să mai fie un pic de răcoare. Există unii oameni care merg, alții stau și nimeni nu aleargă, e prea cald. Eu transpir privindu-i și pe unii și pe alții. Uff… ce-aș mai bea o bere rece.

Mă ridic cu dificultate și mă îndrept spre frigider, dar numai după câțiva pași regret efortul făcut, îmi aduc aminte că s-a stricat ieri și nu l-am reparat. Caut cu privirea un loc mai răcoros prin casă. Evident, realizez că nu pot găsi niciunul, așa că mă orientez geospațial către cel mai confortabil loc – fotoliul. Mă prăbușesc în el fără plic de vlagă. Nu apuc să mă relaxez decăt două secunde, exact cât să nu apuce să-mi priască ambientul, că sună telefonul.

Îl privesc cu disperare, chiar cu un pic de ură. Ceva mai multă.

Ce vină are sărmana bucată de plastic? În mintea mea, deja scenarii diabolice iau naștere. Telefonul se transformă într-un animal urlător ce are un singur scop în viața lui mizeră, aceea de a mă aduce pe mine în pragul nebuniei. Închid ochii și încerc să mă liniștesc, să mă calmez. Dar telefonul nu se lasă. Sună, sună…

Mă predau ridicându-mă și fac pașii necesari până la instrumentul de tortură.

– Alo, spun eu cu ultimele forțe.
– Ioane, tu ești? se aude glasul lui Costel din aparat.
– Dacă ai sunat la mine, înseamnă că sunt eu.
– Ioane, hai la bere, e prea cald afară. Mă topesc și vreau să beau o bere rece. L-am chemat și pe Gheorghe, și pe Struțu. Vii?
– N-am bani Costele, spun eu cu tristețe.
– Lasă Ioane că am eu, fac cinste. Se poate?
– Atunci vin, zic eu revenindu-mi pofta de viață. Deja acea sfârșeală dată de căldura infernală nu mai are putere asupra mea.
Ce efect miraculos are cuvântul „bere”.
Peste o jumătate de oră eram deja la marginea satului nostru. Acolo era punctul de întâlnire. Îl văd pe Struțu dând roată umbrarului construit  de cine știe ce strămoș uitat de vreme. Inimă de poet. Strămoșul, nu Struțu. Asta n-are nimic sfânt în el, de poezie ce să mai vorbim. Umbrarul construit din câteva bucăți de lemn, acoperite cu o plantă cățărătoare de o proveniență incertă ara o priveliște deosebită. De aici vedem Dunărea curgând molcom la picioarele noastre. Dincolo, pe celălalt mal, se zărește un pâlc de castani ce stau de strajă drumului ce duce în satul bulgăresc. Nici acela nu e prea departe. Chiar dacă nu se vede, știu că e acolo.
Soarele arzător mai are aproape o oră de ars câmpuri și pârjolit culturi. Nu e nicio țipenie de om prin preajmă.
Doar eu și Struțu ședem la umbră și încercăm să respirăm de parcă aerul nu ne ajunge. Ca niște pești pe uscat. După câteva minute vedem o mașină ce se apropie într-un nor de praf. E automobilul stomatologului. Pleacă la munte. Îi vedem soția și copiii care ne fac cu mâna. Ca o cratiță răsturnată peste capota mașinii, văd un mare morman format dintr-un cort și multe geamantane. Sunt toate legate bine cu sfoară. Roșie.
Trecând pe lângă noi, ne umplem de respectul prafului auriu ce se depune ca o ploaie peste câmp și peste noi.
În curând și apar și ceilalți doi, întâi Costel și apoi Gheorghe. Unul are rucsacul plin cu sticle de bere iar al doilea vine cu gheața. Ne bucurăm de reîntâlnire si ne așezăm la micuța măsuță din umbrar. Berea curge, limbile se dezleagă, când căldura ne copleșește, facem o scurtă baie in Dunăre.
Viața e frumoasă!
Ceasul se învârte rapid. E deja noapte. Ne-am amețit un pic cu toții, dar chefuim fără să deranjăm pe nimeni. Suntem doar noi și natura.
– Băieți, haideți să vă arăt ce am învățat de la un bulgar, zice Struțu zâmbind cu toți dinții.
– Unde să mergem? întreb eu curios.
– Unde? Nu știu, zice Struțulu clătinându-se ușor. Ce întrebare e asta?
– Păi, tu ai spus să mergem. Dar eu nu prea vreau dacă nu e important, continui eu plin de certitudini.
– Nuuu… spuneam și eu așa, e doar o vorbă, și mirarea i se strecoară în ochii lui căprui.
– Am înțeles Struțule, dacă nu trebuie să plecăm nicăieri, poți să ne dezvălui ce ți-a arătat bulgarul, zâmbesc eu, punând niște vreascuri pe focul ce ne ține loc de Soare.
Struțul dă de câteva ori din cap, își întinde prealungul său gât și ne fixează cu atenție. Apoi, apucă cu hotărâre o sticlă de bere nedesfăcută. O prinde în dinți și mușcă cu putere.
Probabil că bulgarul nu l-a învățat prea bine, pentru că sticla se sparge, la fel ca și doi dintre dinții bărbatului. Un strigăt se aude în noapte. Struțul țopăie de durere și se repede la noi cu sângele curgându-i pe bărbie. Sărim din calea lui. Cu omul beat și furibund nu te poți pune. Gheorghe printr-o eschivă dibace aterizează cu fundul pe tăciunii aprinși ai focului. Eu și cu Costel ne repezim să-i salvăm șoriciul dorsal din procesul de rumenire. Fără să vrem ne lovim unul de altul. Eu, mai împlinit la suta de kile, el mai slăbuț la șaizeci (îmbrăcat, echipat, gata de drum). Diferența de gabarit își spune cuvântul și Costel își ia zborul direct în Dunăre.
Dezorientat mă opresc o clipă. Trei oameni, trei urlete pe trei voci diferite. Nu sunt compozitor, dar cred că unul mai talentat decât mine ar putea scrie o cântare pentru cei trei interpreți. Ar fi un eveniment artistic cu mare trecere la Căminul Cultural din sat.
Oricum, evaluez cu atenție situația și mirosul de șorici devine urgența numărul unu. Prin urmare, îl scot pe Gheorghe din foc. Pantaloni nu mai are, cel puțin în zona dorsală, câteva fâșii răzlețe s-au amestecat deja printre tăciuni. Oricum erau irecuperabile. I-am privit fundul la lumina lunii ce, binefăcătoare, a decis să ne ofere câțiva lumeni în plus. Părea oarecum în regulă dacă exceptăm faptul că funinginea și negreala acopereau totul. Între timp, Struțul țopăia ținându-se de falcă. Sângele n-avea de gând să i se oprească. Chiar dacă nu a fost urgența numărul unu era de departe cel mai grav accidentat dintre noi.
Obișnuiți cu filmele de groază, am luat-o la fugă când l-am văzut pe monstrul lui Frankestein lângă noi. Ne-am revenit din strigăte și în simțiri, când am constatat că era doar Costel. Ratase Dunărea în plonjonul de pe mal. Nimerise în mocirlă cu fața în jos. Acum chipul lui arăta ca o mască funerară africană. Aburii alcolului ne zburaseră la toți. Rezolvarea urgentă a problemelor noastre trebuia făcută cu dibăcie și inteligență. Eu eram singurul întreg și mă simțeam oarecum vinovat din această cauză. Costel avea o coastă fisurată probabil din impactul cu lipsa apelor Dunării. Fața și-a curățat-o singur, prin spălare, și ne-a mai revenit și nouă inima la loc. La Gheorghe, problema pantalonilor cu o gaură apreciabilă și a șoriciului înroșit/înegrit nu putea avea o rezolvare rapidă, întrucât nu aveam haine de schimb la noi. Dar ce să facem cu Struțul țopăitor ce urla ca apucatul? Soluția salvatoare a venit din parte lui Gheorghe care l-a anesteziat cu bâta în moalele capului.
Struțul a căzut leșinat la picioarele noastre.
Abia atunci am putut să savurez cu adevărat extazul unei clipe de liniște. Nu mai țipa nimeni. Era ca în sânul lui Avraam. Peisajul idilic, prietenii mei de-a stânga și de-a dreapta… mă rog, era și unul la picioare, dar acela nu se pune, că nu prea mișca. Mă întrebam în acea clipă minunată ce-și mai poate dori un om de la viață.
Dar clipa a trecut, așa cum a venit, ca un liliac în noapte.
– Băi, trebuie să facem ceva cu ăsta, spune Costel gânditor.
– Să-l ducem rapid la doctor, îmi dau și eu cu părerea.
Din fericire, îl aveam pe analiticul Gheorghe care se ținea vărtos de porțiunea dorsală încercând să-și atenueze usturimea.
– Vă spun eu cum facem. Struțul nu are nevoie de doctor că nu are ce să-i facă. El are nevoie de un dentist. Și-a bușit dinții, i-a atins și vreun nerv ceva, prea țipă ca din gură de șarpe.
Noi îi dăm dreptate, doar că s-a ivit o mică problemă. Dentistul satului tocmai plecase la munte cu familia iar cel mai apropiat medic de dinți era în satul de dincolo de Dunăre, la bulgari. Ce e de făcut?
Gheorghe preia comanda și cu voce autoritară mă trimite să fur o barcă. Eu protestez, dar sentimentul de vinovăție al omului sănătos în fața handicapaților, nu mă lasă să fiu prea convingător. Prin urmare, o iau spre sat și colecționez o barcă din fața casei lui Pandele. Ca să fiu mai exact, ar trebui să spun din spatele casei. Era singurul de care știam că nu aude prea bine. Câinii nu îi pusesem la socoteală și m-am trezit cu ei atârnându-mi de picioare ca două trofee. Mai greu a fost să-i dau jos de pe mine că erau încăpățânați. Am reușit cu greu, dar nu înainte să plece cu câteva fâșii din tricoul și pantalonii mei. Nici pielea nu mi-a scăpat neatinsă, dar ce mai conta o zgârietură sau două, până aproape de os, când aveam de rezolvat o problemă urgentă.
Călare pe Dunăre, în barca încăpătoare vâsleam ca apucatul, să pot ajunge cât mai repede la prietenii mei. Am reușit în doar câteva minute.
Am tras la mal și i-am văzut pe cei doi prieteni cum îl ridică cu greutate pe Struț. Acesta nu-și revenise. Dar după ce îl târâm câțiva pași dă semne că se dezmeticește. Apoi… începe să urle din nou. Ca într-un dans nebun, Costel îl trage spre barcă și Gheorghe îl pălește iar cu bâta. Anestezicul are efect și de data asta, pentru că urletele încetează iar Struțul cade direct în barcă.
Ne felicităm reciproc pentru dibăcie și pornim la drum către malul celălalt.
E clar o noapte cu ghinion, pentru că aproape ajunși dincolo ne trezim cu o șalupă a grăcicerilor bulgari ce ne somează să oprim. Înțepenim și nu mai facem nicio mișcare. Noi nu, dar barca da, că doar Dunărea nu stă și ea la somație. Prin urmare, grănicerii presupun că vrem să fugim, ca niște infractori și scot armamentul din dotare. Noi nu mai așteptăm nicio invitație specială și ne aruncăm în apele milostive ale fluviului ce ne îmbrățișează cu drag.
N-am avut noroc. Am fost pescuiți unul câte unul.
În scurt timp, prin bunăvoința autorităților bulgare, ne-am trezit într-o carceră împreună cu alți infractori, dar și cu Struțu, care nu mai țipa, dar nu înțelegea ce caută acolo.
Odată cu zorii, încep să curgă capetele de acuzare. Trecerea ilegală a frontierei este cea mai blândă. Apartenența la un grup criminal organizat și încercarea de a transporta droguri pareau cele mai serioase dintre ele. Recidiviștii, partenerii noștri de celulă, ne-au indicat ca furnizori. În plus, chiar înainte să ne prindă ei au spus că urmează să primească droguri în această noapte pe fluviu.
Evident, poliția i-a ratat pe adevărații borfași și ne-a prins pe noi, care vâsleam liniștiți cu „mortul” în barcă.
Supărați, căzuți de-a dreptul în genunile disperării, am constatat că suntem duși în lanțuri într-o închisoare adevărată. Duba ne-a lăsat la poartă și fiecare ușă de oțel care se închidea în spatele nostru o simțeam ca pe o nouă condamnare. Gheorghe era oarecum mulțumit că avea acum pantaloni negăuriți, chiar dacă erau de deținut. Struțu sugea știrb la pastilele tranchilizante ce i-au fost oferite din belșug și avea o privire sticloasă. Doar eu și cu Costel simțeam greutatea lumii pe umerii noștri.
Tuspatru am ajuns în aceeași celulă rece și neprimitoare. Măcar aveam bucuria de a fi împreună.
O zi întreagă am dat declarații și am fost la interogatorii, pe rând și împreună. Nimeni nu ne credea.
Odată cu înserarea tot iureșul s-a liniștit. Nemaiavând nicio speranță, îngenunchem creștinește și începem să ne rugăm. În încăperea strâmtă lumina lunii aduce un pic de alinare desenând pe podea umbra a patru zăbrele. Paturile de fier, ce gem la fiecare atingere, au tăcut și ele.
În acest moment, de adâncă pioșenie, în fața noastră apare un înger. Chipul serafic și aripile luminoase ne șterg rapid orice îndoială.
Îngerul este mișcat de suferința noastră și într-un acces de mărinimie ne dezvăluie unul dintre cele mai importante secrete ale Universului. Apoi dispare în neant.
A doua zi, cerem cu îndârjire o audiență la judecător. Spre seară ne primește. Ne așezăm în fața lui și îi privim corpul greoi ce se rostogolește din stânga în dreapta jilțului pe care stă cocoțat. În mare taină, fără să ne audă altcineva, îi spunem secretul judecătorului. Îl punem să promită că nu îl va mai spune nimănui. Este de acord.
Urmarea este rapidă și irevocabilă. Suntem eliberați.
În drum spre casă ne întoarcem și îl zărim făcându-ne cu mâna.
Știe și el că secretul nu are voie sa fie dezvaluit mai departe. Și nici nu a mai fost.

Autor: Răzvan
De același autor: cărtile VISE DE ÎNGER, FILE DE LUMINA, TREPTE SPRE CER pe care le găsiți aici: LINK

Comentarii (14)
  1. Tocmai ma asezasem confortabil in fotoliu accesorizat la o punga de florice, sa privesc scena nuvelei … am ras cu pofta de ma durea stomacul…norocul meu ca n-am baut bere ….altfel nu stiam de la ce e…. :)
    Si cand fu actiunea mai in toi… se termina dom’le….. se termina nuvela…si punga mea de floricele…. eu acu’ dau fuguta, sa cumpar alta……….
    Poate ne spui si care e secretul…. sa stiu…. sa iau o punga sau doua de floricele…. nu ma mai tine in suspans :) :) …. exista un secret ? …

     
  2. Mai in gluma , mai in serios consider ca unul din Secretele Universului este : „Cum iti asterni , asa dormi …sau nu dormi „. Va imbratisez.

     
  3. – D-le judecator ..Recunoastem , noi suntem furnizorii drogurilor pe care tocmai le-ati primit … Am mintit pana acum ca sa va protejam .. Eliberati-ne si vom pastra Secretul :)
    …………

    .. Mariana eu nu mi-am luat o punga sau doua de floricele .. ci ..un creion si o coala de hartie … Am scris doua pagini cu derularea evenimenteleor ! :) Asa ca … pentru mult timp de acum incolo …voi sti ..ca daca mi se strica frigiderul chem urgent pe cineva care se pricepe sa-l repare !
    …Nu mi-as dori niciodata sa trec prin atatea ghinioane ! :)
    … Razvan , primul gand care a fost dupa ce am terminat povestea greselilor … a fost : Wow … De unde oare atata imaginatie ! :)
    Multumesc pentru timpul pe care ni-l daruiesti neconditionat … pentru ca noi sa ne petrecem cateva momente placute !
    O seara frumoasa pentru toti , si … astept dezlegarea misterului ! :)

     
  4. interesanta derulare a unei povesti plina de „rasu-plansu”
    caci ‘a gresi e omeneste , a ierta e dumnezeieste”
    multumesc

     
  5. interesanta poveste cu „rasu-plansu”
    caci „a gresi e omeneste , a ierta e dumnezeieste”
    multumesc

     
  6. …. deci , dom’le, exista sau nu un secret ori este o alta greseala din/in lant…….. ca am terminat floricelele…. am trecut la unghii… :)

     
  7. 1-Nu judeca dupa aparente, ci dupa dreptate (Ioan 7:24). Cerceteaza atent, verifica daca este adevarat, apoi poti avea dreptul sa judeci.
    Sfânta Evanghelie după Matei
    Capitolul 7
    1.Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.
    2.Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura ….
    :)

     
  8. Hazlie si in acelasi timp trista poveste. Razvane, tu chiar esti de langa Dunare, sau doar ai lasat imaginatia sa zburde… eu sunt de acolo…

     

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

https://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/angel.gif 
https://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1zambet-mare.gif 
https://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1hohot de ras.gif 
https://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/dracusor.gif 
https://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/ganduri.gif 
https://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1Astept.gif 
https://filedelumina.ro/wp-content/plugins/wp-monalisa/icons/1Bataile inimii.gif 
more...
 

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back To Top