Transformare

Astazi vă vom prezenta încă o perlă literară, provenită de la una dintre cititoarele noastre. Ne-a plăcut în mod deosebit această plimbare visătoare într-o lume magică, ce poate fi a noastră. Îi mulțumim Mihaelei pentru că ne-a împărtășit visul ei și că ne-a dat voie să pătrundem în el. De asemenea, reînoim invitația celor dornici să ne trimită și alte povestiri sau poezii, să o facă fără reținere. Îi așteptăm cu drag.

Pe malul unei ape traia un om trist si singur, care culegea pietre.
Lua fiecare piatra cu gingasie si o aseza cu grija in caruta.
Intr-o zi, un urs, venind sa-si potoleasca setea, intalni, pe malul apei, omul trist si singur care culegea pietre.
Il urmarii si vazu ca locuia intr-o odaie rotunda acoperita cu cer.
A doua zi, ursul ii tinu calea omului singur cale culegea pietre, si pt o clipa ochii lor se intalnira, si se privira adanc.
Clipa deveni vesnicie.
Omul afla, astfel, ca nu mai era singur si se bucura impreuna cu ursul de fiecare piatra culeasa si de soare.
-De ce culegi pietre?–il intreba intr-o zi ursul
-Pt ca in fiecare piatra e inchisa o poveste…
-Si ce faci cu ele?
-Ce fac cu ele… repeta omul ca un ecou… in unele seri, ma asez pe pat si privesc cerul prin odaia mea rotunda si cand se aprind stelele le citesc lor povestile spuse de pietre; in alte nopti scriu pe pietre ceea ce stelele imi povestesc… apoi iau pietrele si le risipesc in lume si in ape sa le afle si oamenii; dar ei nu stiu.
Si zilele treceau si omul care culegea pietre se bucura impreuna cu ursul de fiecare clipa daruita.
Dar, iata ca, ursul trebuia sa plece–bucuria celor doua suflete se sfarsea.
Nu le venea sa creada… ce fericiti fusesera impreuna…
Omul simti un nod in gat si lacrimile ce-i curgeau din ochi se transformau in pietre..
Si apa susura tristete, iar cerul deveni cenusiu.
Ursul pleca cu pasi grei lasand pe nisip urme adanci, ce-n clipa urmatoare se stergeau ca si cum nimeni nu ar fi trecut pe acolo.
Omul ramase impietrit pe malul apei; coplesit de durere cazu in genunchi si se ruga lui Dumnezeu.
Se ridica, apoi si o porni trist prin apa trista.
Deodata el intalni in cale o inima de piatra cenusie.
Nu mai vazuse asa ceva si nu stia ce sa faca cu o inima de piatra?
Sa o ia… sa nu…
Se apleca si o ridica, si o duse cu grija in odaia lui rotunda acoperita cu cer.
Era cenusie inima de piatra si foarte tacuta.
Dar omul o mangaia si o privea cu drag in fiecare zi, iar seara ii povestea cu iubire ceea ce stelele ii sopteau, asteptand, cu rabdare,ca si ea, intr-o noapte sa-i vorbeasca.
Intr-o zi, omul care culegea pietre, vazu ca inima de piatraisi schimbase culoarea, pulsa-parca traia-
Era vie?
Inima de piatra stralucea, era ca o lumina.
Din ea rasarise o floare alba, asa frumoasa, incat lunina intreaga odaie care se umplu cu parfumul ei.
Omul care culegea pietre o iubi de prima data si o alinta „regina noptii”.
Nu mai era singur-se bucura impreuna cu floarea de fiecare zi si noapte..pt ca omul nu mai culegea pietre, culegea flori.
-De ce culegi flori? il intrebara stelele intr-o seara
-Fiecare floare, raspunse omul, este o comoara adapostita intr-o samanta, iar in fiecare samanta traieste o lume vie, care ma hraneste.
Intr-o zi trecand pe malul apei, ursul, nu a mai recunoscut odaia omului care culegea flori.
Era invelita in pietre de toate marinile, care pulsau ca o inima mare si murmurau niste sunete ca un cantec, iar in jurul odaii cresteau o multime de flori, care mai de care.
Straluceau toate de bucurie si intreaga poiana vibra in lumina armoniei si pacii.
Si omul se schimbase; radia de fericire, avea stele in par iar in palmele sale se jucau fluturii.
-Am ajuns in rai? il intreba ursul
-Esti pe taramul unde omul intelege graiul pietrelor, vorbeste cu stelele si se hraneste cu mierea florilor.Ramai cu mine.
Si ursul a ramas – pt ca odaia omului fericit care culegea flori era acum incapatoare cat tot universul.
Aceasta nu este o poveste pt ca nu are inceput si nici sfarsit…
Este un crampei de viata adevarata, in care, odata,un om se bucura impreuna cu pietrele, cu florile, vorbea cu stelele si traia fericit cu ursii intr-o odaie rotunda acoperita cu cer, mare, mare cat tot universul.

Autor: Mihaela B.